a doua poveste

1.

Remus se opri în faţa ţigăncii şi alese patru garoafe din găleata de tablă. Plăti şi se îndreptă cu paşi leneşi spre porţile Cimitirului Central. Venea des aici unde locuiau acum cei mai mulţi dintre cunoscuţii săi. Un băiat de opt nouă ani se apropie de el.
- Dă un ban Jupâne să iau şi eu o pâine, se milogi băiatul de Remus în timp ce îl prinse de mâneca jachetei, scuturându-l.
- Poftim, îi răspunse Remus şi îi întinse o bancnotă de un leu.
- La cine mergi? întrebă puştiul.
- La Victoriţa.
- Cine este?
- Soţia mea.
- Mă gândeam eu. Şi e moartă?
- Da, de treizeci de ani.
Pe măsură ce îi răspundea Remus mergea cu paşi leneşi pe aleea principală a Cimitirului. Copilul mergea alături de el ţinându-se în continuare cu mâna de mâneca jachetei.
- Mai e mult până la ea?
- Cât o vrea Dumnezeu.
- Nu, până la mormântul ei vreau să zic.
- Câţi ani ai? schimbă Remus vorba.
- Opt.
- Şi de ce nu eşti la şcoală.
- Astăzi e duminică.
- A, da, ai dreptate. Da mâine te duci?
- Nu.
- Ha! Eşti versat.
- Cum adică?
- Ei asta-i, du-te la şcoală şi o sa aflii.
- Am fost şi tot degeaba.
- Păi trebuie să mai mergi.
- Tata zice că nu ajută la nimic.
- Tata e un bou.
- Nu e bou, că are bani.
- Şi tu de ce cerşeşti atunci?
- Să învăţ cum se trăieşte pe pământ.
- Şi câţi bani are tata?
- Are multe sute în buzunar.
- Nu îmi spune, joacă barbut?
- Ce-i ăla?
Remus se opri şi se uită mirat în ochii puştiului. O scânteie îi traversează pupilele.

- Du-te mâine la şcoală şi o să afli tu până la urmă ce înseamnă una şi alta.

Puştiul se scarpină în barbă şi pentru câteva secunde îşi pleacă privirea. Sprâncenele i se încordează.

- De când nu ai mai fost?
- De trei săptămâni.
- Încă nu-i timpul pierdut. Uite cum facem dacă te duci la şcoală ne întâlnim la sfârşitul anului şi îţi dau 200 de lei. Vrei?
- Să mori tu! Gata!
- Şi renunţă la limbajul ăsta de mahala.
- Şi cum facem?
- Simplu, în ultima zi de şcoală vii aici cu carnetul de note şi îţi iei banii.
- Sigur nu mă minţi…
- Îţi dau cuvântul meu.
- Cum te cheamă?
- Remus, pe tine?
- Păstaie.
- Bine Păstaie, acum te rog să mă scuzi dar am ceva de vorbit cu nevasta mea.
- Dar e moartă…
- Ştiu, însă te-aş ruga să mă laşi singur acum. Ne vedem peste trei luni aşa cum am stabilit, ok?
- Ok.
Remus se opri în faţa unui mormânt la capătul căruia străjuia o cruce din marmură neagră. Rămase pentru câteva momente cu privirea întoarsă urmărindu-l pe copil cum se îndepărtează. Abia după ce l-a văzut pe puşti ieşind în aleea principală şi cotind la dreapta, a tras şi el zăvorul portiţei metalice prin care se intra în grădiniţa ce împrejmuia mormântul şi se aşeză pe băncuţa de piatră.
- La mulţi ani! Spuse Remus ridicându-se de pe băncuţă. Se apropie de crucea neagră şi sărută fotografia femeii.
- De ce tocmai în ziua asta draga mea? De ce tocmai astăzi, futu-i mama mă-si! Şi de ce te-am lăsat eu să pleci singură cu maşina când ştiam, ştiam, parcă presimţeam, doar ce visasem, dar tu nu, să nu mai cred toate prostiile, şi uite, uite, nici după treizeci de ani nu mi-o pot ierta.

Ochii i se umplură de lacrimi. Se şterse cu mâneca. Se aplecă şi mai sărută încă o dată fotografia prinsă pe cruce. Privii în jur. Vântul îi răvăşi părul rar şi lung. Vrăbiuţele din copacii cimitirului făceau o hărmălaie de nedescris. În jur nu se vedea nici ţipenie de om. Un arici scoase botul de sub banca de piatră şi rămase surprins văzându-l pe Remus acolo. Se făcu ghem imediat ce bătrânul se aplecă spre el.
- Stai micuţule, nu te speria. Nu îţi face nimeni nimic. Îi spuse Remus ariciului scoţând cleştele din buzunarul pantalonilor de stofă maron.

Cu o mişcare rapidă apucă cu cleştele unul din zecile de ţepi ai ariciului şi-l smulse. Se auzi un chiţăit. Bătrânul apucă cu grijă acul fragil. Îl măsură cu privirea pentru o clipă şi-l aşeză cu mare atenţie pe băncuţă de sub care ieşea pe partea cealaltă ariciul. Se îndreptă de spate şi tuşi de două ori în pumn. Apoi se apropie de crucea neagră călcând direct pe lespedea de marmură, neagră şi ea. Ajuns în faţa fotografiei se aşeză în cenunchi şi îşi făcu cruce. Privirea îi scrută încă o dată împrejurimile pentru a se asigura că-i singur în timp ce mâna dreaptă deschise fermoarul prohabului şi trase afară membrul semi-erect. În urma unei decalotări rapide, ieşi la iveală un cap vânăt şi zbârcit precum o smochină uscată. Se sprijini cu mâna stângă de piatra oblică a crucii şi fără să îşi ia nici o clipă ochii din ochii femeii din fotografie începu să şi-o frece la început mai încet apoi din ce în ce mai tare. Palma întinsă pe marmura neagră se strânse în pumn şi din penisul umflat tâşni pe faţa femeii din fotografie un jet de spermă gălbuie.

- Asta tot la şcoală te învaţă? Se auzi vocea puştiului, venind din tufele de măceş ce crescuseră în dreapta mormântului de cealaltă parte a aleii.

Bătrânul nu avu timp să reactioneze, Păstaie tâşni din desişul verde şi năpustindu-se asupra lui începu să-l lovească peste fund cu o nuia lungă. În spatele lui apărură încă doi puşti înarmaţi şi ei cu nuiele şi în timp ce urlau ca descreieraţii îl loveau pe bătrân pe unde apucau, peste faţă, peste mâinile cu care încerca să se apere, pe spinare. În cele din urmă se prăbuşi sub ploaia de lovituri căzând într-o parte. Respiraţia precipitată îi deveni sacadată şi începu să plângă sughiţând.

- La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! Urlau copii aplecaţi asupra lui. Păstaie aruncă nuiaua şi începu să-l lovească pe bătrân cu piciorul în burtă. Ceilalţi doi copii îi urmară exemplu. Bătrânul încercă în zadar să îşi apere faţa cu mâinile, picioarele veneau din toate părţile lovindu-l în ceafă, în spate, în burtă. Unul dintre cei doi puşti îi trase un şut puternic în coaie şi imediat ce bătrânul duse instinctiv mâinile spre locul prin care năvălise durerea, celălalt băiat îl lovi cu şpiţul direct în gură spărgându-i buzele. Sângele tâşni din gura bătrânului împroşcând marmura neagră a mormântului.

2.

Trecuseră zece minute, poate ceva mai puţin, de când cei trei copii îşi luaseră tălpăşiţa. Remus zăcea proape inconştient, prăbuşit pe piatra funerară a nevestei sale, ţinându-se încă cu mâinile de cap. Din gură şi din nas îi curgea sânge peste sângele coagulat pe bărbie. Când fu absolut sigur că cei trei au plecat, încercă să se ridice dar nu putu şi mai încercă încă o dată. Reuşi să se sprijine într-un cot şi se întinse după sticla de apă minerală. Scoase dopul şi şi-o turnă în cap şi pe faţă până la ultima picătură. Îşi reveni. Reuşi să se aşeze cu fundul pe marginea mormântului, în faţa băncuţei pe care încă se afla ţeapa ariciului. Prinse ţeapa cu două degete în vreme ce cu cealaltă mână scoase o ţigară din buzunarul de la piept al cămăşi. Oftă greu, apoi începu să introducă încet, cu mare atenţie ţeapa ariciului între firele de tutun ce umpleau ţigara. Reuşi să bage tot acul în ţigara şi o aprinse. Trase un fum şi lăsă capul pe spate pentru a-l sufla în sus. Fumă aşa privind senin cerul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu ar fi fost pătat de propriul sânge din cap până în picioare. Când ţigara ajunse la mijloc îl pufni un râs de necontrolat. Râdea în hohote, deşi îl dureau coastele fisurate. Un hohot satanic îi scăpă din piept răsunând în tot cimitirul. „Bun ariciul” spuse el printre hohote şi se ridică în picioare. Fără să se oprească din râs o luă uşor, ducându-şi din când în când mâna stângă la coaste, spre ieşirea cimitirului. În parcare nu mai era nici o maşină înafară de a lui. Bătrânul se îndreptă spre ea fără să se oprească din râs. Trase ultimul fum din ţigare şi aruncă chiştocul după care se urcă la volan şi porni în mare viteză. Din cauciucuri ieşi fum. Coti la dreapta şi dădu în bulevard. Îşi aminti că-i promisese mamei sale că va trece s-o vadă în cursul zilei şi se îndreptă spre locuinţa acesteia. Bătrâna avea 98 de ani şi locuia singură. Nu primea ajutorul nimănui dar era mereu bucuroasă să-l ofere pe al ei ori de câte ori era nevoie. Mergea atât de îndoită de mijloc încât de câte ori o privea, Remus se gândea că de ar mai fi avut incă trei ca ea ar face din ele o svastică smochinită şi vorbitoare. Şi de ce nu, în fond tatăl lui fusese un soldat german ce o violase pe batrână în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Altceva nu ştia despre tatăl său şi nu se mai gândea de mult la asta. Uitase că nu era altceva decât rezultatul unui act violent şi forţat. Cu toate astea îşi iubea nespus mama pentru simplul fapt că alesese să-l păstreze. Ar fi putut să-l facă „marinar” cum s-ar zice.

Parcă maşina în faţa blocului, intră, urcă scările şi bătu la uşă.

- Cine e? Se auzi vocea bătrânei.
- Eu.
- Care eu?
- Eu. Deshide.
- Tu nu eşti eu, eu sunt eu. Tu eşti tu.
- Hai mamă deshide că mă piş pe mine.
- Bine dar ştii condiţia, câinele rămâne afară.
- Ce câine?
- Potaia aia, nu vreau să se răhăţească pe covoarele mele.
- Mamă eu nu am câine.
- Am spus ceva!
- Bine. Îl leg de bară.
- Dacă se cacă tu ştergi.

Se auziră zăvoarele. Uşa se deschise şi în prag apăru o bătrânică pitică cu gura plină de sânge.

- Mamă nu mai ieşi aşa, dacă te văd vecinii?
- Mă văd vecinii!? O să le mestec ochii, atunci să văd ce-or să mai vadă.

Remus îşi împinse mama nervoasă în casă, intră şi închise uşa cu zăvorul. Dădu să treacă din hol în bucătărie dar se împiedică de o mână de om ce era căzută pe jos, fiind aproape să se lovească cu capul de perete.

- Nu le mai lăsa domne aşa împrăştiate pe unde îţi vine. Dacă vine cineva şi le găseşte aici? Am belit-o amândoi.
- Nuuuuuu! Tu ai belit-o. Eu n-am ce beli şi apoi cine va crede că băbuţa haleşte oameni când nici dinţi în gură nu are?
- Măcar ai grijă să nu se scurgă sângele pe sub uşă. Poţi? Atât te-am rugat şi eu.
- Ai mâncat ceva azi?
- Nu. Vin direct de la cimitir.
- Pai nici eu nu am mare lucru. Doar mâna aia de pe jos dacă o vrei.
- Ce să fac cu ea? Pute până aici. Arunc-o dracu la canal. Fă-o făină şi arunc-o de la etaj în capul trecătorilor. Vor da vina pe poluare.
- Aş fi aruncat-o dar nu m-am simţit prea bine şi e plăcut la urma urmei să fie o mână de bărbat în casă.
- Aberezi. Aruncă mâna şi gata. Cobor să iau ceva de mâncare, când mă întorc să nu mai fie aici.
- Stai să mă uit la tine. Ai numai vânătăi pe faţă.
- Nu-i mare lucru.
- Când vei depune o plângere la directorul cimitirului?
- Ştii că ar fi în dezavantajul nostru.
- Cineva trebuie să-i reclame pe dracii ăia. Să înfunde toţi trei Şcoala de Corecţie.
- Pe ei lasă-i. Oricum nu mai durează mult. Nu pot decât să-ndur.
- Nu am înţeles niciodată ce au aşa de special golanii ăştia.
- Nici nu trebuie. Uită-i. Am plecat.
- Unde?
- Mă duc jos să caut ceva de ronţăit, ai uitat?
- A, nu, bine, bine, pa.
- Vin repede.

Remus coborî scările în grabă în vreme ce mama sa luă mâna de pe jos, o puse pe fundul de lemn şi apucând toporul din chiuvetă începu să lovească mărunt mâna ca şi cum ar fi vrut s-o toace.



3.

Aruncă craniul fetiţei în butoiul de 60 de litri plin pe jumătate cu acid, lângă corpul întreg al tatălui ei. Fusese genul de treabă murdară pe care nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi luat bătaie în cimitir. Cei trei băieţi îl caftiseră destul de serios. Atât de serios încât uitase că nu este tocmai în poziţia în care să meargă pe stradă cu gura şi hainele pline de sânge. Chiar dacă era tot sângele lui.

Se întoarse spre mama sa, ţinând în mână piciorul fetiţei tăiat din coapsă. Desfăcu un ziar şi îl împachetă ca pe o pulpă de miel. Apoi începu să se spele pe mâini cu detergent de vase, în chiuveta din bucătărie.

- Ai fost la doctor?
- Am fost ieri.
- Şi de ce nu zici?
- Nu am vrut să te mai îngrijorez şi cu asta.
- Cât de mult.
- Aproape de metastază.
- Şi nu se mai poate face nimic?
- Nimic.
- Nu pot să cred.
- Ştiu, ştiu, îl consolă mama sa şi repezindu-se spre el în strânse cu putere la piept.
- Nu pot să te pierd şi pe tine. Tu ai fost aici mereu. Eşti primul om pe care l-am văzut şi l-am avut mereu în viaţa mea. Nu poţi pleca.Trebuie să existe o speranţă.
- Gata, gata, am mai vorbit asta şi nu o să reluăm discuţia, trebuie să accepţi că asta-i firea lucrurilor. Promite-mi că vei trăi în continuare ca şi cum nimic grav nu ţi s-a întâmplat. Am avut o viaţă plină, Dumnezeu mi te-a dat pe tine. Nu mă tem.
- Şi acum de ce trebuie să mi te ia mie?
- Pentru că aşa face el.
- Nu, nu vreau, nu vreau...
- Gata. Gata. Stai aici jos lângă mine, vroiam să vorbesc ceva important cu tine şi de câteva zile nu găsesc deloc timp pentru asta.

Bătrâna îi şterse lacrimile cu un prosop alb pe care apoi îl aruncă pe pat. Se aşeză lângă Remus şi îi luă mâna între mâini.

- Nici eu nu vreau să te părăsesc.
- Atunci nu muri.
- Nu am cum, ştii prea bine.
- Nu, nu te las.
- Ba da, o să mă laşi. De fapt despre asta vroiam să vorbim.
- Nu te las.
- Atunci fă-o tu.
- Da, mai bine te ucid eu decât să mori singură.
- Aşa e, mai bine mă omori tu decât să mor de una singură.
- Şi cum te înmormântez şi unde? Vor examina cadavrul şi vor descoperi că a fost vorba de o crimă.
- Stai, nu te grăbi, asta nu-i tot, după ce mă omori să îmi scoţi inima şi s-o mănânci. Promiţi?
- Promit.
- Promite-mi că îmi vei mânca inima.
- Îţi promit că îţi voi mânca inima.
- Acum ajungem şi la întrebarea ta. Mă îngropi în pădure, departe. Îmi pui şi o cruce.
- Dar îşi vor da seama.
- Nu, nu vor observa, vei vedea, vor crede că acolo a murit cineva şi pentru asta au marcat locul cu o cruce, dar că omul a fost îngropat în cimitir. Să fie noapte. Altfel rişti să te prindă cărând în spate un cadavru fără inimă.
- Ce zi ai ales?
- Păi de azi într-o săptămână. Avem de pus la punct nişte treburi până atunci. Nu vreau să te las încurcat. Acum eu o să mă duc la Mariana, i-am promis că o ajut la sarmale. Are de făcut o mie sărăcuţa, pentru evenimentu lu fi-su. Apropos de copilul ăla să nu te atingi nici măcar cu o privire.
- Plec şi eu atunci. Ia-ma în braţe. Aşa, strânge-mă tare. Şi privitor la lighioana Marianei, nu îţi face griji, nici măcar nu ştiu cum arată.
- Păi ai face bine să ştii. Să ştii şi să-l eviţi. Ia, uite aici.

Bătrâna scoase portofelul din buzunarul halatului şi îl deschise. Din el scoase o fotografie în care apăreau trei băieţi, pe care i-o întinse. Remus o luă şi bătrâna îşi puse arătătorul pe chipul băiatului din mijloc.
- Bagă bine la cap. Ceilalţi doi nu mă interesează, dar de Vadim să nu te iei.
- Am înţeles.
- Mai am o întrebare. Cum vrei să procedez?
- Ca de obicei. Cum procedezi de obicei cu copiii.
- Să folosesc cuţitul?
- Da. O tăietură precisă la gât. Ştiu că nu voi simţi nimic. Am încredere în tine. Acum du-te
- Mă duc.

4.

Nu îşi aminti cum ajunsese acasă. Se trezi în sufragerie din cauza zgomotului pe care pachetul cu carne îl scoase căzând pe masă. Îşi scoase pantofii şi îi aruncă în mijlocul camerei. Se aşeză pe fotoliu de lângă bibliotecă. Pentru o vreme căută cu atenţie o carte printre cărţile de electronică. Apucă o agendă cu coperţi maron şi o trase afară. Deschise caietul la mijloc şi începu să citească cu voce tare:
- Ceasul automatului de control al stivei NBUFCK are trei componente:
1. pulsul de start pentru formatter NDRVO, aduce automatul în starea iniţială
2. stroburile de caractereNFCST, asigură avansul automatului în zona de date
3. semnalul sfârşit de bloc NLAST produce încărcarea ultimului cuvânt de date în cazul blocurilor cu număr impar de caractere.
Pentru funcţia de citire datele de intrare în registrul de date 1B sunt provenite din caracterele citite şi indiferent de modul de încărcare a registrului, cuvântul este reţinut în bufferul de intrare până în momentul în care a fost complet asamblat.

Puse agenda deschisă cu faţa în jos pe braţul drept al fotoliului. Căzu pe gânduri. Privirea i se goli de imagini. „Dacă moare, înseamnă că nu mă iubeşte.” spuse în sinea sa. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă în hohote. Apucă piciorul fetiţei de gleznă şi începu să lovească cu el în perna fotoliului. Lovi până la epuizare. Apoi se prăbuşi în el cu capul cufundat în perne şi începu să respire greu şi repede. Strânse piciorul la piept şi degetele fetiţei îi atinseră penisul făcându-l să tresară. Carnea sfâşâiată din celălalt capăt aproape că-i intra în gură. O simplă adulmecare a sângelui îi provocă o ditamai erecţia. Muşcă din carnea crudă. Din picior începu să picure sânge pe parchetul sufrageriei. Dar asta nu-l mai interesa, de când scosese covoarele. Tot ce avea de făcut pentru ca urmele să dispară era să dea cu mopul. Dinţii i se înfipseră puternic în carnea roşie şi fragedă. Începu să înghită cu lăcomie, bucăţi din ce în ce mai mari şi aproape nemestecate. Pe măsură ce mânca erecţia lua amploare. Cine l-ar fi privit de la brâu în jos ar fi fost convins că are în faţă un bărbat de maxim 35 de ani şi nicidecum unul de 70.


Realiatea începuse să alterneze din ce în ce mai rapid cu irealitatea. Se trezi în baie privindu-şi mâinile roşii. „Ce culoare ciudată au mâinile mele”, îşi spuse, „poate că dacă mă culc îmi trec, poate se vindecă împreună cu visul ăsta teribil. Da, da da, mă voi băga în pat. Pe ele le voi băga sub pernă şi mâine dimineaţă vor fi gălbejite şi vor tremura la loc.”

Fără să îşi dea seama se scobea cu limba între dinţi. Dintre măsele îi cădeau bucăţi mari de carne crudă. Le prindea şi le mesteca ceva vreme ca pe guma de mestecat. Apoi înghiţea în inconştienţă. „Ah! Osul! Trebuie să găsesc osul. A, uite-l în ghiveciul portocalului, aşa, aşa, vino să te strâng la piept. Numai noi doi. Numai noi doi. Dormi acum. Dormi. Măi măi, măi măi... măi măi, măi măi. Acum te voi pune pe perna ta. Dă-mi un pup de noapte bună.”

Remus îşi trase mâna dreaptă de sub capul osului şi se întoarse pe partea cealaltă. Observă că era încălţat. Oarecum surprinzător îşi aducea aminte cu claritate că se descălţase când intrase în sufragerie, ba chiar era convins că îşi aruncase pantofii în mijlocul camerei. Cum ajunseseră înapoi la el în picioare?

„Ce-i cu noroiul ăsta? E proaspăt. L-am cărat pe tălpi şi fără să îmi dau seama m-am suit cu el în pat. O fi plouat? Toată ziua a fost senin. Pe unde am umblat? Cât e ceasul? 3.47. Mâinile tot roşii.”

Dacă ajunsese, înapoi acasă, pericolul trecuse. Se putea linişti. În cazul în care îşi pierdu-se controlul va afla măine din presă. În sinea lui spera să fie totuşi linişte pe prima pagină a ziarelor.

toate astea pentru asta

carnea


carnea noastră, o reacţie de moment a
pământului de a-şi stoarce coşurile
în care a copt viaţa.

bătrâna din faţa cantinei este
o floare uscată ce nu a făcut seminţe.

suntem aruncaţi atât de sus că uităm
de unde şi de cine şi cum.

dăm cu capul de cer ca de oglinzi.

pentru prima dată ne vedem
numai noi,
chibrite aşteptând scăpăriciul

vom naşte scântei durabile,
să ajungă bătrâne
şi să rămână fierbinţi.

mereu


fac cum simt,
m-am gândit mult la asta.

sau cum au spus înţelepţii:
gândesc cu inima.

ea nu vede munţii drepţi,
aşa cum sunt văzuţi cu mintea


ea vede sângele,
ochii ei fiind îndreptaţi
spre interiorul ei şi nu
al nostru.

dar eu gândindu-mi, numai, sângele
cu mintea el este un al doilea univers
universul drept şi subţire cât linia.

există şi acolo planete
ca ale noastre.
se numesc la fel.
pe una din ele e viaţă.
locuitorii ei se numesc iubiri.
necunoscuţii sunt copaci
strânşi în pădurea de la întersecţia
cu vena. ei fac o umbră plăcută.

pe cei ajunşi de nevăzut cu mintea
inima îi vede.

din inimă nu se fuge.
acolo vine sfârşitul lumii
Mereu.


se visează


Ce nu-nţeleg nu văd,
La fel cum ce nu văd înţeleg.
Ţipătul apei sparte pe acoperiş.
Scânteia.
Dacă e noapte se visează.
Nu trebuie să ne băgăm în pat
Pentru asta şi în nici un caz
Singuri.
Picăturile pline de întuneric
Se zdrobesc de ţigla casei
Şi întunericul se udă.
E noapte
Se visează.

marş


Am o tobă mică şi galbenă.
O tobă excelentă.
se bate singură şi ştie să cânte.

Ar fi fost mai potrivită şi mai sinceră
o inimă din plastic la scară redusă.

La maturitate ar fi depus
la rândul ei ouă de ciocolată
din care ar fi ieşit şi alte inimi.
Inimi negre.
Inimi verzi.
Inimi albe.
Inimi transparente
prin care să se vadă
sângele plin şi sângele gol.
Inimi cu vârful înflorit la lumină.

Numai inimile morţilor proaspeţi sunt roşii.


Şi eu urmărindu-mă în evoluţia culorilor.
Urmărindu-mă până pe asfaltul
în care se termină brusc noaptea,
apare lângă umbra mea urmărită,
umbra mea urmăritoare
şi tresar speriat.
Dar nu mă uit în spate,
tu nu poţi veni de acolo.
Şi toba se bate singură până se sparge,
anunţând momentul.


lupta cu mine

mă lupt cu mine pentru mine.
în timp ce mă câştig mă pierd.
trăiesc datorită faptului că m-am ucis
şi mă iubesc urându-mă.

mă îngrop. mă plâng
şi-mi zic că şi cu mine
şi fără mine viaţa mea merge
mai departe.

mă lupt să mă elimin,
să mă extermin cu totul.
m-am asuprit destul
şi sunt sătul ca-n ochii mei
să putrezească stelele
de cum mă uit spre ele.

prezentul e plin de cadavrele mele
prin el zboară şi croncănesc
precum corbii gânduri despre
planuri de asasinat împotriva
celor ce am mai rămas prin mine.

sunt singurul meu duşman
şi în afară nici un prieten
care să nu îmi ia cu îndârjire
partea şi să mă trădeze.
nici o femeie care să
nu mă confunde cu cel pe care-l urăsc
cu cel care distruge.

împotriva mea mă lupt mereu
în inferioritate numerică.
împotriva mea sunt singur
împotriva tuturor.


Moartea ca o pasare călătoare


Inevitabil, pasărea călătoare
se va opri şi în mine.
Zboară neîntrerupt şi uneori
o surprind cum se opreşte să
îşi ia masa ba într-unul ba în altul
acolo unde se mai găsesc insule
de viaţă de ciugulit. Majoritatea nu
trăiesc tot din ei. Nu ard până la ultima
picătură combustibilul nerafinabil
ci pur şi simplu rafinat. Nu pârjolesc
prin contraziceri şi dezechilibre ceea
ce îi deosebeşte de ceilalţi.
Cu astfel de resturi se hrăneşte pasărea
călătoare. Cu viaţă moartă. Degeaba
mă miroase din înaltul transparent
precum penele sale.
În mine nu o aşteaptă festinul.
În mine nu rămân posibile
clipele fericite sau adânc triste.
În mine nu sunt decât răspunsuri
moarte la întrebările rămase vii
ce nu se termină cu nici un semn
de întrebare.

Îi pot oferi totuşi un pat
patul în care am iubit,
eu nu voi fi oricum acasă.

Toată Asta Pentru Asta

*

Fericirea mă blochează. În faţa ei până şi cuvintele mi-o iau invers şi se varsă în sucul gastric. Înţelesul lor trece în sânge. Cu restul nu mai are importanţă ce se întâmplă la fel cum nu are importanţă mintea despărţită de spirit. Dacă nu îi aparţine valului, spuma albă nu are ce căuta pe mare. Deasupra formele de relief ale cerului mereu în schimbare. Dar fericirea mi-e legată de oameni. Cerul m-a învăţat numai să fiu umil. Trupul ei lipit de trupul meu. trupul meu mut digerând ceea ce în cazul altora ar fi fost o participare directă la discuţie. La o discuţie între doi îndrăgostiţi pe care mintea mea nu o percepe şi nu o poate nici măcar crede posibilă. Astfel, de câte ori deschid gura se aude numai ecoul zgomotului pe care cuvintele îl scot scufundându-se. În faţa fericirii sunt un scaun cu rotile gol la capătul unui dig.

*

Suma asta de dependenţe - dependenţe mici şi mari, dependenţe vitale şi distrugătoare, dependenţe luminoase şi întunecate, dependenţa de mine şi dependenţa de a mă exclude - pare să mă definească la o primă vedere. Ca oricare însă şi eu încep tot de acolo de unde ele se estompează, se rarefiază, dispar şi doar umbrele lor răzbat în definiţia mea precisă ca zidul rămas în picioare în urma dezastrului nuclear.

*

Sunt egoist şi orgolios până îmi ies din minţi uneori şi mă neg în sinea mea. Într-o vreme vroiam să ştiu dacă cerul aşa cum este el, în două straturi, transparenţă şi întuneric, ne acoperă sau ne descoperă. Îmi pierd vremea cu expresii de genul „nu pot urca fără să cobor”, „dacă închizi fereastra ai închis şi geamul” şi tot felul de alte porcării menite să deturneze tot ce altfel ar fi devenit profund, spre un nimic perfect posibil în orice circumstanţă. Totul ca unii să aplaude. Şi unii chiar au bătut din palme. Alţii m-au privit şi au plecat. Acest lucru mă supără atât de tare încât face ca ei să dispară depăşită fiind orice motivaţie, orice înfăptuire, depăşit orice înfăptuit. Acolo în mijlocul străzii pustiită de o mare înghesuială umanoidă, rămân singur şi supărat. Îmi jur că nu voi mai scrie niciodată nici un cuvânt, că nu voi pune nici un punct măcar. Dar niciodată nu am scris cuvinte şi cine sunt cei pe care îi interesează? Vreau să-i iubesc. Pentru că mă iubesc şi mai departe mă iubesc. Până la os. Dar rezultatul se produce mereu afară. Soluţia este a lor nu a mea. Eu nu caut soluţii pentru că nu aş putea fi una. Făcând numai cum vreau am crescut mare. A crescut şi copilul împreună cu mine, ajungând gigant. Scriu pentru mine şi astfel mă alint. Între timp unii vin şi alţii pleacă. Unii mor şi alţii dispar. Şi eu cu ochiul lipit practic de propriul suflet nu văd cum fiecare ia fără să întrebe câte o cărămidă, mai mică sau mai mare. Mă întreb eu câte cărămizi am şi prin care suflete. Să ştiu de unde să le adun la sfârşit. Sufletul mic se va umple cu pierderi şi dezastre nedrepte. Numai că pierd este o nedreptate şi nu contează ce. Voi scrie despre asta. Prieteni ca nişte instrumente chirurgicale pentru intervenţii în adâncuri umane. Să fie totul ascuţit, să taie. Pentru că sunt mulţumiţi de mine.

*

Ce nu gândesc există. Spre deosebire de ceea ce gândesc. O simplă străfulgerare pe care mintea mea o aruncă asupra scaunului de lemn îl poate face să dispară. Tot ce ating, tot ce văd şi gust goneşte nebuneşte spre dispariţie. Nu voi dormi niciodată în patul meu. Mereu pe pământ, mereu în mers. Nimeni nu stă în propriile visuri. Am umplut bucăţi de fier şi pietre cu istoria personală şi oricine le atinge cu mâna ori cu pieptul sau îşi aruncă pur şi simplu privirea asupra lor, mă va cunoaşte. Va şti pe loc. Pe scaunele din jurul acestei mese nu s-a stat, nu se stă şi nu se va sta. Sunt scaune pentru cei care nu stau.

*

Ascultând cum creşte iarba nu îmi pierd timpul cu fleacuri. Şi când ascult cum nu creşte îl câştig.

*

Nu m-am prăbuşit niciodată în neant, acolo unde căderea mi-ar fi fost continuă. De fiecare dată când m-am lăudat în faţa mea cu o asemenea cădere, ea s-a petrecut mai degrabă în cuvântul neant şi astfel mi s-a permis să-i ating fundul. Drumul ăsta străbate o conductă goală.

*

La ce bun? Nu voi scrie niciodată dacă nu voi pune ultimul punct. A fi implică un anumit fel. Aceste feluri există independent de forma cuvintelor ca nişte tăvi de cozonac. Ele se coc la lumină şi în faţă mi se face lumină când scriu. Dar scriu de frică ca nu cumva gândurile să rămână în mine şi să putrezească ca alimentele. Gândul putrezit elimină toxina pură. Rămâne totuşi carnea, numai pentru sânge.

*

Nu mi-o pot scoate din cap pe ziarista care la o lansare de carte m-a întrebat pe un ton acuzator dacă ştiu c-o să mor? De parcă habar nu aveam despre ce-i vorba. Şi deşi au trecut doi ani de atunci încă mi-e ciudă de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea şi nu o pot minţii cum că am murit. Nu ştiu cum să-i arăt. Nu am şi nu voi avea nici o dovadă în acest sens. Cadavrul prietenului poate descifra secretul dar el refuză să vorbească, deşi poate. Nu îţi mai este prieten şi gata.

*

Gătesc şi arunc mâncarea neatinsă. Scriu şi şterg. Mă duc în Bellu să văd mormântul lui Eminescu şi nu-l văd. Nu mai contează. Oamenii şi lucrurile îşi recapătă libertatea deplină în ochii mei şi nu mai vorbesc singur.

*

Sărutul le ajunge îndrăgostiţilor să se-nţeleagă. El este cuvântul prin care fiecare îl rosteşte pe celălalt la propriu. E imposibil să-l spui de unul singur. Eram pierdut de-aş fi putut să mă sărut pe gură.

*

Vreau şi nu iau nici când mi se oferă. Nu îmi agăţ cu disperare privirea de cerul senin când mă cuprinde tristeţea. Şi nu încerc să îmi explic totul. Orice explicaţie ucide. Şi-ncerc să nu ucid lăsând în viaţă.

*

Ieri mă uitam la ea cum spală vasele şi îmi doream să îmi petrec măcar câteva minute în fiinţa ei şi să simt ce simte. Apoi m-am gândit că dacă aşa ceva ar fi posibil poezia nu ar fi mai existat. Prin urmare ar fi fost la fel. Şi brusc m-am oprit din gândit.

*

Dacă bat şi nu vreau să intru fug. Nu îmi plac uşile dintre oameni. Chiar dacă sunt deschise. Cu atât mai mult mă-ntreb de ce încă există. O uşă larg deschisă mă-nspăimântă şi prin urmare mă vizitează numai cei ce închid singuri uşa la plecare.

*

Carnea-i transparentă. Invizibilă. Doar viaţa se vede când ne privim. Asta am aflat sărutându-mi bunica moartă. Abia atunci i-am putut vedea trupul şi asta pentru puţină vreme.

*

Nimic nu mă desparte de viitor. Nici măcar o folie de protejat alimentele. Nici un moment măcar. De trecut sunt eu tot mai departe. Spre el creşte prăpastia şi acolo ar trebui să mă îndrept pentru a nu mă pierde. Dar cum, când orice pas e viitor curat?

*

Ce ne mai oferă identitatea după identificare? Ea ne oferă starea de piese de muzeu, piese care de când au fost descoperite tot îşi trăiesc ultima clipă.

*

Fiecare drum are capătul său. Capătul meu este în gât. Deasupra începe să facă ce vrea. Căutând acelaşi lucru pe căi diferite fiecare va găsi un răspuns diferit de al celorlalţi deşi toate se numesc la fel. Adică plecăm împreună să-l căutăm pe Mihai şi eu îl găsesc pe Mihai Durbălău în vreme ce tu îl găseşti pe Mihai Eminescu.

*

Cât timp a trăit vecinul meu domnul George Topârceanu am străbătut în goană scările blocului în care locuiesc, de frică să nu mă pună să-i spun o poezie, deşi George Topârceanu era procuror şi nici nu auzise de George Topârceanu.

*

Ce mă distruge sunt eu. Cum mi-am dat seama că trăiesc, m-a apucat dorul de moarte. Un dor ascuţit dar lubrifiat cum se cuvine. O propoziţie vie terminată în cuvântul săgeată. Cunosc subiectul şi predicatul este sunt. Toate celelalte verbe sunt simple variante ale timpului. Ca mai toţi cred că timpul trece deşi nu am simţit niciodată asta şi trăind mereu în clipa de faţă fără să pot disocia prezentul de celelalte două risc să cad în capcana de a mă simţii nemuritor.

E tot ce îmi lipseşte când dorul de moarte devine complet.

*

În cele din urmă, inima va învăţa să fie rece. Dar nici atunci nu o voi crede şi voi da s-o pipăi cu mâna prin halatul din coaste şi piele. Acolo vor rămâne mâinile, lipite pe piept aşteptând o bătaie. Ce să fac dacă nu m-a înţărcat mama de mic de la inimă. Ar fi putut s-o facă şi ar fi fost spre binele ei. Să mă fi-nţărcat cum îşi înţarcă vampiroaicele pruncii născuţi deja într-o moarte cât se poate de vie.

*

Nimeni nu pleacă de mai multe ori. Şi cei ce vin îmi sunt străini. Plecaţi şi ei, însă întorşi în altă parte. Fiecare pleacă o singură dată din fiecare abandonându-şi definitiv şi intenţionat locul. Nu pot fi dat afară deşi uneori aşa pare. Mă extrag singur de prin cine sunt. Lăcomia sufletească mă caracterizează. Mă smulg din cei în care am crescut pentru a mă adăuga la sine. Nu ştiu că odată smulsă din locul în care a crescut, bucata de mine moare. Aşa mă trezesc cărându-mi în spate propriile cadavre până când sătul fiind de atâta cărat mă smulg şi din mine.

*

Obişnuinţa de una singură mă face să percep ordinea în haosul din care fac parte. Aşezând haosul general, amalgamul de fiare cu carne, amestecul de suflete cu mâncătorii de suflete, în haosul personal sper nejustificat la coerenţă. Haosul intern, haosul nostru comun deşi el este câte unul limpede în fiecare. Haosul personal, numit ordine ne plasează complet în afara destinului.

*

Vin vremurile în care voi face risipă. Dau drumu la robinet şi umplu baloanele de sticlă cu lumină. Văzute de jos ele sunt nişte sfere ciuntite strălucind în întuneric la etajul şase al turnului de la gară. Noaptea asta seamănă cu Monica Belluci cu părul împletit în muguri de iarbă. Ce bine! Mâine dimineaţă se termină lumea şi vine lumea următoare. Lumea şi omul. Acelaşi om ca şi astăzi sperând că asta-i singurătatea. Din fiecare astfel de speranţă se naşte cineva. Planeta rămâne tânără la suprafaţă. Mă urc pe cel mai înalt pisc şi arunc bombele cu lumină în capetele trecătorilor. Jetul îşi sapă drumul pe-ntuneric. Să vezi aici muncă, nu jucărie.

*

Mintea mea este un struţ. Face ouă şi îşi foloseşte aripile numai când

bagă capul în pământ.

*

Nu prea mai am ce face pe aici. Creierul se întinde precum clătita în tigaie încercând să cuprindă mintea. În stilul ăsta se rupe. Muzica îmi curge în urechi cu jeturi reci, cu flăcări, cu ţurţuri. Prietenii pun la cale afaceri. Din punctul meu de vedere doar buzele li se mişcă, ca si cum ar vorbi în cuvinte nespuse. Undeva o fata plânge. Este una dintre nopţile în care poate plânge chiar şi după mine.

*

Orizontul ridicat din cărămidă roşie prin care zboară pescăruşii ca nişte burghie. Mă văd bătrân şi admirându-l.

*

Sufletul întrebării este semnul de întrebare. Cadavrele ce îmi trec prin faţa ochilor de când mă ştiu sunt afirmaţii ţepene spunându-mi că răspunsul la întrebare este chiar întrebarea fără semnul de întrebare. Răspunsul e cadavrul întrebării. Un bun exemplu de cuplu întrebare – răspuns ar fi cerul.

*

Împreună cu orizontul fac o cruce gata să îşi primească Cristosul nevinovat de propria lui devenire.

*

Începe răsăritul. Bila din aur masiv se înalţă din mare. Razele ei din aur străbat într-o clipă aerul şi intră la mine în dormitor. Mă înţeapă în obraz cu vârfurile lor ascuţite. Apare şi prima picătură de sânge. Cu un pârâit moale şi umed îmi străpung obrazul, îmi intră prin el în gură şi ieşind prin celălalt obraz luminează podeaua. Răsăritul mă bucură.

*

Petrecerile noastre mondene

Adunări de canibali versaţi

în marile capitale la care se dansează

în jurul unui foc speriat de moarte de către

cel sacrificat. Flăcările se supun până la limita

gheţii. Ameninţarea vine de la vârfurile flăcărilor

îngheţate. În mecanismele vii se-nfioară şirele

spinărilor. În curând vor avea întrebuinţări

medicale.

*

A exista este o minune ce nu ţine toată viaţa. Ea necesită să fie reminunată din timp în timp, mi-am spus privind oamenii de la metrou. Am luat-o încet. Cu cel din faţa mea. Îl putea chema Nicu şi cert ducea în spate o bună bucată de viaţă. Cine doreşte să afle mai multe despre viaţa lui personală poate angaja un ziarist s-o facă pentru dânsul. Oricum ar fi, Nicu nu ţi-a făcut rău în lumea asta, ţi-o fi vândut cel mult banane cumpărate din port. Lui Nicu îi mulţumesc de existenţa de care dă dovadă. Următorul poate fi Năpastă şi viaţa să-i fie ca numele. Îi mulţumesc şi lui că există. Categoric Carmen. Îţi mulţumesc că exişti Carmen. O iau la rând şi sper să îmi ajungă cuvintele pentru toţi. Fac calcule. Şase miliarde de oameni înmulţiţi cu trei secunde de mulţumire personală. Optsprezece miliarde de secunde. Nicio speranţă. În viaţă nu încape salutul complet din care nimeni nu este exclus sau omis. Un salut către toţi ce trebuie să rămână anonim pentru a se bănui unii pe alţii. Salutul ce va descrie un arc de cerc pe cer este curcubeul transparent. Fiecare şi-l poate umple numai pentru sine cu miere sau să-l ungă pur şi simplu cu smoală. Mai departe o iau spre staţia de unde pleacă microbuzele la Constanţa. Microbuzele sunt nişte buze mici, din ce ni se spune. Banii îmi ajungeau la fix pentru bilet înainte să cheltuiesc o cincime din ei pe o carte de rugăciuni.

*

În această problemă ating pământul cu mâna. Numai când curcubeul este întins perfect. Corpul face o plecăciune. Dar nu sunt eu chiar dacă semăn cu mine. Tot nu e bine. Salutul trebuie să se întâmple o singură dată şi imortalizat de aparatele foto şi camerele de filmat. Astfel el va avea o lungă viaţă de hârtie. Lungă cât timpul. Timp petrecut în speranţă. Şi toate astea pentru asta.

*

Priviţi-ne bine. Voi cei ce vă uitaţi la noi în staţiile de metrou, priviţi-ne cu ochii închişi. Staţi în pat şi priviţi-ne cum vă privim. Voi întinşi pe spate. În noi părul ud se comportă ca un nor şi aduce ploaia peste chipurile voastre încinse. Se făcuse tot mai cald de parcă toată temperatura unei clipe generale întrase în clipa mea.

*

Să începem o moarte nouă

Îmi zic şi deschid ochii.

S-o luăm de la capăt, undeva departe

Numai noi doi, îmi zic.

Ne vom descurca.

*

În mine războiul. Se aud ţipetele îngrozite ale victimelor analizate cu baionetele. Etica este imaculată dimineaţa dar până pe-nserat mă murdăresc ca porcul. Alerg după frumos. Când nu sunt sincer caut fericirea. Când sunt sincer precum bisturiul cu carnea, caut fericirea. Nu ştiu cum arată. N-am întâlnit-o niciodată. Câteodată o confund intenţionat cu bucuria la fel de bine cum aş putea s-o confund cu orice altceva din cele întâmplate în mine şi în mine nimic. Câteodată nici măcar atât. Doar uneori amintirea sentimentului că într-o zi în care mă voi trezi de dimineaţă, toate astea se vor sfârşi.

*

Refuz să cred că atunci când se întâmplă asta, înseamnă asta. Asta e tot.

VISEPTOL

DROGURI GENETICE

Dându-şi seamă cu ce fel de mutant contemporan are de-a face, Străinul îşi cere scuze şi dispare iar în întunericul dreptunghiular din perete. Uşa se aude trântindu-se şi pe sub ea ţâşnesc în camera noastră câteva raze de lumină electrică.

Ela mă priveşte ca şi cum şi-ar cere iertare rugându-mă totodată să nu pun în nici un fel la îndoială sinceritatea scuzelor sale. Ce pot să spun… nimic. Tot ceea ce pot face este să mă asigur că asta vrea cu adevărat.

- Eşti sigură că asta îţi doreşti? O întreb eu pe un ton din care reiese cât se poate de clar că nu am nimic împotrivă şi că este absolut liberă să facă ce vrea atâta timp cât asta-i ceea ce vrea cu adevărat şi nu se găseşte cumva prinsă într-o fantezie viseptolică înşelătoare.
- Nu îţi face griji, mă asigură ea, întotdeauna mi-am dorit să trăiesc aici. Mi-am dorit aşa de mult să mi se ofere această şansă încât doar dacă mi-am pierdut minţile aş putea refuza.
- Bine. Eu ştiu că îţi doreşti… dar filme porno?
- Să nu îmi spui că tocmai ţie ţi se pare degradant. Asta le-ar întrece pe toate şi te-ar transforma într-un mare ipocrit.
- Cum poţi să crezi aşa ceva despre mine? De când ne ştim noi?
- De când lumea. Îmi răspunde ea.
- Eşti prietena mea cea mai bună. Iar dacă faptul că deşi locuim împreună de o viaţă de om, nu ne-a împiedicat să ne acordăm unul altuia libertate totală, nu înseamnă că nu te iubesc. Iubirea nu are legătură cu gelozia, ea nu poate fi amestecată cu ura şi cu sentimentele negative.
- Şi eu te iubesc, să ştii şi să nu te îndoieşti niciodată de asta. Mereu te voi iubi.
- Ştii, la început nu am crezut nici eu că este posibil...
- Ce să fie posibil?
- Să mă iubeşti şi în acelaşi timp să dormi dusă, cu zâmbetul pe faţă, în camera cealaltă, în timp ce eu mi-o trăgeam în camera de zi ba cu Maria, ba cu Georgiana ori cu cine mai ştie cine.
- Şi mie mi-a plăcut când eram în baie cu Mihai, ăla din Fish şi tu ai vrut să te pişi că doar te trezise-i. Ştiu că ne-ai auzit pentru că nu ai mai bătut. Ăla îmi dădea limbi şi tu te-ai pişat în chiuveta din bucătărie. În seara aia după ce tipu a plecat și am rămas numai noi doi ne-am tras-o ca două animale sălbatice.
- Cu cât creştea numărul celor pe care îi iubeai, eu te iubeam mai tare. Dar aici este vorba de pornografie. Adică cu totul altceva. Gândește-te bine.
- Înțelege, asta-i tot ce îmi doresc. Dacă nu înțelegi asta înseamnă că nu ai înțeles niciodată nimic.
- De ce spui asta?

Discuția ne este întreruptă de Străinul ce-și face apariția în cameră ținând în mână o pungă mult mai mică decât cea de viseptol. O pungă plină cu niște pastile care la prima vedere ar părea ibuprofen. Ela nu îl luă în seamă și continuă către mine:

- Iubindu-mă numai pe mine nu ai iubi nimic. Eu sunt o simplă femeie. E ca și cum ai mușca din cea mai bună prăjitură și ai mesteca aceea primă bucățică toată viața ta, încăpățănându-te să nu te atingi de restul. Tu vei muri cu ultimele firimituri în gură și prăjitura mușcată va rămâne după tine atât de veche și atât de nefolositoare.
- Pentru asta te iubesc Ela, îi spun și trăgând-o spre mine o sărut tare strivindu-mi buzele de ale sale până când mușchii fac zgomot și durerea devine insuportabilă.


Străiunul s-a trântit brusc între noi și ne-a întrerupt definitiv discuția.

- Știi ce sunt astea? Mă întreabă el ridicând punga în dreptul capului pe care și-l sprijinise în cealaltă mână. Droguri genetice, îmi răspunde el imediat știind că n-am de unde să știu așa ceva.
- Droguri genetice????!!!!!
- Da, droguri genetice, comfirmă Străinul. Ultima descoperire în materie de narcotice. Luxul suprem.
- Luxul suprem?
- Exact. Dacă până acum totul se întâmpla numai în capul consumatorilor, acum situația este cu totul diferita. Nimeni nu va mai putea acuza pe cineva de o eronată percepere a realității, sau de toate căcaturile alea de care sunt acuzate de obicei organismele chimice.


Ce pot spune? Sunt un școlar îndrăgostit de profesorul de religie care știe adevărul absolut despre Dumnezeu și Univers în general. M-aș lăsa chiar sodomizat pentru a afla secretul. Nu îmi amintesc să mai fi fost vreodată așa de curios cu privire la un lucru, poate doar într-o altă viață în care am fost pisică dar nu știu nimic sigur despre asta.

Mi-am pierdut de mult controlul și nu știu ce să cred. Nu știu dacă situația asta este una reală sau dacă viseptolul este de vină. Confuzia îmi crește și mai tare când Străinul își scoate basca de pe cap cu tot cu partea capului pe care aceasta i-o acoperă. Arată ca și cum cineva i-ar fi secționat în două capul de sub sprâncene în sus. I se vede creierul. Îngrozit de această priveliște mă uit imediat la șapca pe care Străinul a așezat-o pe perna lila, cu fața în sus. O apuc și încep s-o întorc pe toate părțile cu gesturi disperate. Nu vreau să mă gândesc la ce mi se citește acum pe chip. În șapcă nu se află nimic și nu sunt nici măcar pete de sânge. Tradiționala căptușeală și nimic altceva.

Apoi mă uit brusc și suspicios către Străin. A fost o simplă halucinație, îmi spun eu și mă liniștesc pe loc văzându-l pe Străin cum își plimbă mâna prin păr. Totul este la locul său. Încă un moment ca asta și mi-aș putea pierde cumpatul, riscând astfel să pun în pericol toată afacerea.

- Zi dracu o dată despre ce este vorba. Mă aud urland.
- Ce ştii despre genetică?
- Cam ce ştii tu despre Atlantida….
- Păi uite, treaba-i simpla. Simplu de explicat pentru că în rest nu-i simplă deloc.

Zicând asta, Străinul răstoarnă punga în aceeaşi groapă din perna pe care stătuse ceva mai devreme viseptolul. Acum văd că deşi toate pastilele sunt albe şi au aceeaşi formă fiecare în parte este ştanţată cu un însemn diferit. Şi iar mă simt ca o pisică ce nu îşi găseşte liniştea până ce nu cercetează totul în jur.

- Pot? Îi cer eu politicos acordul Străinului întinzând în acelaşi timp mâna spre habitatul senzaţiilor puternice.
- Da cum să nu, răspunde prompt Străinul.

Nu are nici un rost să mă gândesc la vreo alegere aşa că iau o pastilă la întâmplare şi încep s-o privesc cu atenţie. Este lunguiaţă şi nu foarte tare. Pe una dintre feţe are o ştanţă în care este prezentată prăbuşirea lui Icar.

- Ăsta ce efect are? Întreb.
- Foarte simplu, iei una şi pentru două săptămâni îţi cresc aripi şi poţi zbura. Apoi se usucă şi cad.
- Păi şi ceva mai vesel nu puteau şi ăştia să pună pe ea? Tocmai o tragedie care s-a întâmplat în mintea unui grec tâmpit de acum mii de ani s-au gândit ei că ar fi la fix? Haha.
- E, nu-i vorba de asta. Dar sunt obligaţi de Ministerul Sănătăţii…. Aceeaşi poveste ca şi cu ţigările.
- Vrei să zici că-s legale? Întreb eu nevenindu-mi să cred aşa ceva nici în ruptul capului.
- Unele da, altele nu. Dar cum se întâmplă tot timpul au țâșnit și alea interzise din laboratoare direct în gurile noastre. Uite asta este interzisă, îmi spune Străinul alegand o pastila din mușuroiul dintre noi.
- De ce?
- Pentru că te face invizibil și nimeni nu are voie sa fie invizibil.

Și tot așa, Străinul își continuă prezentarea. Pe măsură ce îmi explică îmi dau seama că totul este posibil. Cine vrea patru mâini să ridice mâna. Vrei două puli, se face. O ureche în piept să îți asculți inima? Nici o problemă. Sau poate o ureche în palmă să poți auzi pipăitul, mangaiatul, sau lovitura. Vrei branhii, să poți respira sub apă? Ia de-aici. Vrei să ai încă o limbă dar sub buric pentru a îți satisface iubita? Caută-ne. Mai vrei încă un cap? Te ajutăm noi pentru că nimeni nu știe mai bine ca noi că două capete gandesc mai bine ca unul singur. Și tot așa o ține Străinul până ce mă aduce la exasperare, pe marginea prăpăstiei.

Tavanul camerei este fundul unei prăpăstii. Pereții devin abruți. Sunt convins că mulți turiști au căzut acolo intrând cu totul în pământul alb ca într-un mormânt hrăpăreț. În apartamentul de deasupra viermii colcăie înfometați și leneș, pentru a nu rămâne fără energie până la următorul cadavru.

Va dura ceva timp până să mă obișnuiesc cu asta, îmi zic. Îmi surâde totuși ideea unei găști de prieteni zburători. Posibilitățile sunt nelimitate. Mă și văd împreună cu o ceată de voluntari ridicându-ne până ce de jos vom părea niște simple păsări. Nu va observa nici dracu când ne vom deschide toți șlițul de la pantaloni și ne vom pișa pe oraș, făcându-i locuitorii să creadă că plouă. Uite și doi îndrăgostiți sărutându-se romantic în ploaie. Uite ţăranii cum îi mulțumesc lui Dumnezeu că le udă culturile. Uite cum răsar ciupercile imediat ce tragem fermoarele.

Cu Străinul mă înțeleg pe loc. I-o voi lăsa pe Ela și el îmi va da în schimb câte trei pastile din fiecare. Asta înseamnă cam 120 de bucăți. Evident că Ela se lasă aparent vândută de dragul meu. Știm amândoi foarte bine că ar fi rămas oricum, chiar și pe gratis.

Mă pregătesc de plecare. Dar înainte îl rog pe străin să ne lase singuri pentru o jumătate de oră pe mine și pe Ela.

- Nici o problemă, spune Străinul ridicându-se în picioare. Voi fi în camera cealaltă. Dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să bateți. Apoi dispare iar în dreptunghiul negru din perete închizând ușa.

UNGHII LUNGI


Porci ăștia mi-au făcut-o, îmi zic în timp ce îmi privesc mâinile de femeie. Am degete subțiri cu unghii lungi și foarte îngrijite, date cu ojă portocalie. Nici nu se pune problema ca astea să fie mâinile mele. Orice mi-ar zice, oricât de multe argumente îmi vor aduce, încercând să probeze contrariul trebuie să rămân pe poziții și nu care cumva să încep să cred că acestea ar fi mâinile mele. Îmi iau în grabă bagajul și mă îndrept direct spre Biroul de Relații cu Clienții hotărât să fac scandal, să depun o plângere și chiar să îi dau în judecată.

Din spatele geamului de protecție îmi zâmbește o femeie îmbrăcată într-o uniformă ce poartă însemnele Aeroportului Henri Coandă din București.

- Cu ce vă putem ajuta? Mă întreabă binevoitor femeia de la ghișeu.
- Aș vrea să depun o plângere, îi răspund eu încercând pe cât posibil să îmi păstrez calmul.
- S-a întâmplat ceva? Continuă politicos femeia.
- Ceva?! Ceva?! Urlu eu la ea și îmi lipesc mâinile de geam întorcându-le pe ambele părți să le vadă bine.

Femeia își dă îmediat seama despre ce este vorba și este gata gata să leșine. Se albește la față și pleoapele i se învinețesc. Când se prăbușește pe scaun îmi bag instinctiv mâinile prin fereastra mică încercând s-o agăț de manșeta uniformei. Femeia se ferește dându-se cu scaun cu tot în spate până când se lipește de perete și nu mai are unde fugii. Reacția ei nu face decât să mă sperie mai tare și să îmi crească indignarea.

- Să-mi bag pula în compania voastră și în ultimele măsuri de siguranță, îi urlu femeii în timp ce aceasta ridică receptorul telefonului și tremurând din toate încheieturile vorbește precipitat cu cine dracu o fi la celălalt capăt al firului. Nici nu apucă femeia să pună receptorul în furcă și mă și trezesc luat pe sus de doi negrii rași în cap care fără să îmi dea nici o explicație mă târăsc până la ultimul etaj al aeroportului folosindu-se de o scară de urgență pentru a mă ascunde de privirile oamenilor din aeroport.

Este inutil să mă zbat sau să încerc să scap din strânsoarea celor doi. Sunt convins că dacă țip nu mă va auzi nimeni așa că o las baltă. Sunt băgat cu forța într-o cameră cu pereții albi și așezat pe singurul scaun din încăpere. În fața mea se află Mahărul Înălțimilor. Privește pe fereastră cum decolează și aterizează avioanele, stând cu spatele la mine. Cei doi bărbați se poziționează în dreptul ușii și înțepenesc acolo ca niște statui de ciocolată a unor culturiști de performanță.

- Știm totul despre tine. Mă ia tare Mahărul Înălțimilor fără să se întoarcă cu fața spre mine, mergând la intimidare. Oamenii mei ți-au scotocit în bagaje și au găsit totul, continuă el.
- Poate ar fi cazul să îmi sun avocatul, îi spun eu pe un ton la fel de dur. Nu veți scăpa așa cu una cu două pentru asta, mai spun în timp ce ridic mâinile în aer. Dar Mahărul Înălțimilor rămâne întors cu spatele. Încep să-l bănuiesc că de fapt nu vrea să vadă această monstruozitate.
- Putem să te aruncăm în pușcărie pentru foarte mult timp, mă amenință Mahărul Înălțimilor făcându-se că nu mă aude.
Ceva îmi spune însă că nu este vorba despre asta. Altfel aș fi fost până acum aruncat după gratii, dar simplul fapt că mă aflu în acest birou înlătură această posibilitate.
- Imaginează-ți ce vei păți acolo cu mâinile astea. Ce te vor pune să faci... o să le-o freci tuturor criminalilor mulți ani de acum înainte. Or să te fută-n cur. Vei lua muie. Le vei face masaj la picioare. Şi de foame ai putea să le mănânci brânza de la pulă. Îți vor face o pizdă în frunte cu briciul și te vor fute în ea până ce va începe să îți placă și să te fuți și tu în ea când este liber. Dar Mahărul Înălțimilor nu a spus asta. A spus direct s-o dăm la pace.

- Pace? Ce Pace?, îmi vreau imediat avocatul. Se va urca în primul taxi și în cel mult o oră va fi aici. Apoi vă voi da în judecată și nu mă interesează ce aveți de gând să faceți. Dacă stau bine să mă gândesc eu nu am nimic de pierdut pe când voi puteți pierde totul. Și până una alta trebuie să ajung urgent la o toaletă altfel mă piș chiar acum aici pe jos.

Mahărul Înălțimilor nu stă pe gânduri și pocnește din degete. Cei doi negri se execută fără discuții și luându-mă pe sus mă transportă rapid până la cea mai apropiată toaletă și îmi dau drumu înăuntru. Abia apuc să mă deschid la pantaloni că pula îmi și sare afară, ca o panteră scăpată de la grădina zoologică, repezindu-se spre pișoarul alb și strălucitor.

Jetul țâșnește în forță gata să spargă porțelanul. Acum altfel vom sta de vorbă, spun în sinea mea gândindu-mă la Mahărul Înălțimilor, în timp ce mi-o scutur. Dar chiar în mijlocul acestei operațiuni, ca din senin îmi crește excitația și brusc se instalează erecția însoțită de un sentiment străin și vizibil duplicitar pe care nu îl pot controla nici din punctul de vedere al pulii și nici din punctul de vedere al mâinilor de femeie. Pula se umflă la atingerea mâini și mâna nu se mai dezlipește de ea. Se comportă exact ca o mâne de femeie ce este. Dar să nu anticipăm, sunt absolut sigur ca mă vor trage în niște situații mai mult decât neplacute. Şi apoi mi-am văzut unghiile și am înțeles că sunt ale mele. Unghii lungi date cu oja portocalie. Las-o dracu! Ce-i asta, mă? Întrebam undeva așa în eterul minții neexplorate. Cum dracu îmi voi saluta colegii și prietenii. Mă puneam în situația lor. Mă bufnea imediat râsul și cu siguranță că aș râde de m-aș căca pe mine dacă vreunul dintre prietenii mei mi-ar întinde o mână de femeie vrând să dăm noroc. Nu se vor obișnui niciodată cu asta, să fim totuși realiști, mereu vor izbucni în hohote de râs și se vor tăvăli pe jos când îmi vor vedea mâinile de femeie. Nu voi putea ascunde adevărul la nesfârșit și într-un acces de sinceritate le voi povesti ce plăceri ascunse îmi oferă aceste mâini ridicole și nu va trece mult până când mă vor pune să le fac labă.

Am fost întrerupt de o fetiță ce a intrat în baie însoțită de mama ei. O fetiță ciudată având sub nas mustața lui Hitler și pe mâneca dreaptă steaua evreiască. Pe cap avea un porumbel alb cât se poate de viu. M-am mirat când am văzut ce liniștit stă. Apoi am observat praștia pe care fetița o avea la brâu. Incepuse să se vadă cu încetinitorul din cauza cadrului suprarealist. Pe măsură ce mă uitam la fetiță timpul se lungea cu fiecare detaliu, cu fiecare accesoriu ca și cum istoria era făcută din toate obiectele alea puse cap la cap și măsurate cu metrul.

Fetița avea o freză de canibal. Un păr lung prins la spate într-un singur os de om. Îi lipsea degetul arătător de la mâna stângă. Purta un șorțuleț de grădiniță românească și comunistă, un șorțuleț cu pătrătele albastre și albe alternând.


Brusc timpul a fost tras cu totul într-o seringă și injectat în mine cu o presiune greu de suportat, gata oricând să rupă pacea asta dintre cele mai mici fărâme. Senzația mi se trăgea de la femeia care începuse să o strige pe fetiță în toate felurile ca și cum nu ar fi știut cum o cheamă și încearcă să ghicească.

- Maria! Nu mai plânge.
- Hitler! Stai cuminte.
- Isuse, coboară de acolo, să nu cazi...
- Mă mănânci pe mine, te mănânci pe tine.
- Mănânc fabrici și uzine! Se auzi pentru prima data vocea chicotită a fetiței.
- Irina?
- Nu!
- Irina?
- Nu!!
- Irina?
- Nu!!!
- Irina?
- Nu!!!! Ba da, ba da... lăsă fetița discuția suspendată și dispăru cu tot cu mama ei sau cine o fi fost într-una dintre cabinele toaletei.

Începusem să cred că sufletul prim al materiei este curentul. Dar cum se formează curentul? Vom cerceta asta mai târziu când vom avea acces la un dictionar. Vrem definiția exactă. Pentru moment mă voi concentra la fetiță. O voi aștepta să iasă și apoi voi lămuri problema. Însă mama sa mi-a luat-o înainte și a început să vorbească de cum a ieșit din cabină. Mi s-a adresat mie.

- Nu ne așteptam să fie cineva la acest nivel. De obicei este singura care folosește toaleta aceasta. Mai știe cineva că sunteți aici?
- Dar ce credeți că m-am strecurat? Am întrebat eu scârbit de toată scena și i-am arătat oarecum în silă mâinile.
Nici măcar nu a stat pe gânduri. A izbucnit într-un râs isteric și până să mai zic ceva se și tăvălea pe jos ținându-se cu mâinile de burtă, dând din picioare. Râdea și fetița. Râdea de se prăpădea dar nu râdea de mâinile mele, nici nu se uita la ele măcar ci râdea de femeia care se zbătea de râs la picioarele sale. Fetița râdea ca dracu. Nu mi-am dat seama pe câte voci râdea fetița.

Mă enervasem prea tare.
- Scroafă ordinară! Curvă împuțită. Ți se pare că totul ți se cuvine nu? Că toată gluma asta a fost pregătită numai și numai pentru propriul tău amuzament. Râzi ca o vacă. Nu mai râde mă, nu auzi?

Dar nu aveai cu cine să te mai înțelegi. Râsul îi producea deja spasme. M-am gândit că poate moare. Asta mi-ar fi schimbat sigur starea de spirit. Aș fi devenit mai vioi. Poate aș fi luat în considerare și ocupația de Criminal în Serie. Unul imposibil de prins, unul care își ucide victimele făcându-le să râdă până le stă inima..

Cretina asta face intenționat. Devine din ce în ce mai clar că nu este întreagă la cap. Posibilitatea de a ucide crește încântător privind-o. Mult mai firească mi se păruse reacția femei de la biroul de Informații al Aeroportului.
- Bine nenorocit-o tu ai vrut-o! Îi zic pe un ton aparent calm în timp ce îi bag mâinile sub nas. Hai, dă-i drumu! Râzi până crăpi.

Prima a murit fetița în timp ce râdea cu spume la gură uitându-se atent la femeia de pe jos. Femeia nu a văzut-o murind. Avea deja ochii plini de lacrimi și nu mai vedea nimic.

Baia a răsunat din cauza unei bubuituri. Apoi s-a auzit un pârâit lung și a început să pută brusc. Femeia se căca pe ea de râs. Bucăți mari de fecale tâșneau de sub fusta albă a femeii peste cadavrul fetiței. Sunt plin de sânge rece. Nu știam că pot fi așa.

Cele două gorile negre s-au năpustit în baie cu pistoalele trase tocmai când femeia dădea pentru ultima dată din picior. O zvâcnitură cât se poate de sănătoasă, mi-am zis. Eram îmbătat de mirosul morții. O provocasem și ea răspunsese promt. Ca și cum mă aștepta acolo cum nu mă așteptase nici o femeie pe fața pământului. Nu simțeam mirosul toxic din încăpere. Cele două gorile scăpară însă pe loc pistoalele la picioarele mele și își acoperiră gura și nasul cu ambele mâini. Unul dintre ei începu să vomite. Apoi și celălalt.

Le-am ridicat. Pistoalele aveau fiecare inscripționat pe mâner numele posesorului. Jon1 și Jon2. Jon ar trebui să fie atunci numele real al Mahărului Înălțimilor. O asociere simplă dacă tin cont de structura corectă. Cele două cadavre erau pline de vomă. Însă pe cadavrul fetiței se amestecaseră de toate.
- Te rog nu trage! Te rog nu trage! S-a auzit vocea unuia dintre cei doi Joni. Am observat că țineam în mâna dreaptă unul dintre pistoale cu degetul pe trăgaci și îndreptat amenințător spre cele două gorile. Nu aveam de gând să trag. Ce sens ar fi avut să-i ucid. Fiind singurii care nu râd se poate ca tot ei să fie singuri cu care voi putea sta de vorbă omenește în această problemă. Speram ca și Mahărul Înălțimilor să se comporte la fel. Altfel am încurcat-o. Voi fi executat fără nici un dubiu, acolo pe loc. Vor spune că a fost legitimă apărare și vor ieși basma curată.

Am trecut printre cei doi cu pistoalele în mână. Le îndreptasem țevile în jos să nu existe descărcări întâmplătoare și exceptionale. Ce-i doi m-au urmat. Nu au încercat să mă doboare, să vină pe la spate sau mai știu eu ce.

- Ce-i cu hărmălaia asta? Urlă Mahărul Înălțimilor la cele două gorile, imediat ce haidamalele pun piciorul în Biroul de Sus.
- A fost un mic incident la baie... spune timidă gorila Jon1. Mahărul Înălțimilor tace sugerând prin asta că așteaptă detalii.
- Fetița cu 16 Personalități e moartă. Nu știm cum s-a întâmplat dar credem că el a făcut-o. Era acolo cu cele două când am intrat.
- Cele două? Cu cine mai era fetița?
- Era cu una dintre Mame.
- Sper să fie mama lu ăla mic care își trage singur cu praștia în cap. Nu-l sufăr pe prăpăditul ăla. Este inutil. Spuse Mahărul Înălțimilor jumătate pentru sine, jumătate pentru cei doi.
- Nu mai contează asta nu înțelegi că Fetița cu 16 Personalități a murit? Le-a făcut ăsta ceva vrăji. Când am intrat femeia tocmai dădea ultima dată din picior și porcul ăsta îi flutura mâinile prin față. Și ca să știi despre care femeie este vorba ... victima este Mama Adevărată a Fetiței cu 16 Personalități.
- Ce vom face acum cu 16 mame cărora le-au fost uciși copiii?
- Pe cine vor trage la răspundere? Sângele cui vor vrea să-l bea? Se întrebă meditativ Mahărul Înălțimilor. Dar sângele meu nu le va ajunge nici pe o măsea. Vor bea și sângele vostru. Vor trece apoi și vor bea sângele din nevestele noastre. Din copiii noștrii. Adu urgent contractele. Strigă pocnind în același timp din degete în directia gorilei Jon2.

Jon2 dispare și de această dată, dar pe o ușă invizibilă nouă. Se pare că era ușa invizililă din dos. Mi-ar plăcea să fiu lăsat singur și nesupravegheat pentru câteva zeci de minute în arhivele lor. Tare mi-ar fi plăcut să știu ce experimente naziste fac porcii ăștia pe noi.

- Își flutura mâinile zici? Arată-ne și nouă ce mișcări făceai cu mâinile prin fața unei femei ce își dădea ultima scânteie din ochi. Deși nu pari, înclin să cred că te ocupi cu ciordeala high class. Ciordeala de Suflete.
- Nu știu despre ce vorbiți. Eram pur și simplu paralizat. Mâinile îmi tremurau de spaimă. Mă uitam la cele două cu mureau sub ochii mei și știam că dacă voi vomita, există posibilitatea să nu mă mai pot opri. Voi sfârși ca ele îmi ziceam în sinea mea. Ei au intervenit la timp. Poftim pistoalele voastre înapoi, au fost în siguranță la mine. Jon1 ia cele două pistoale și îmi mulțumește.
- Pot să-l ajut pe Jonny la rhive? Întreabă apoi Jon1.
- Mergi... mergi, oricum aici nu îmi ești de nici un folos. Putea să vă împuște ca pe rațe dobitocilor dacă era el ucigașul. Sunt totuși curios să mă uit la mâinile tale, zice apoi Mahărul Înălțimilor și pentru prima dată se întoarce cu fața spre mine. Nu pot să cred. Pe ăsta l-am mai văzut undeva... în filmul lui Mungiu! Este ăla care le fute pe fete.

După ce le-a privit un minut fix, mâinile mele i s-au părut banale. Această problemă era una de serviciu, una măruntă, așa trebuia să îmi lase impresia. Să nu mă scandalizez. Dacă ar ști că am văzut și filmul ăla cum ar reacționa? Poate m-am pripit înapoindu-le pistoalele. Acum mergeam pe un fir subțire. Aveam echilibrul perfect când m-a bufnit râsul privindu-i fața de tată ce-și fute fetița de opt ani.
- Ce roluri faci, șmechere! Am spus printre hohote. Și ce-i cu porcăria asta?
- Nu știu despre ce vorbești! Îmi răspunde Actorul Român.
Ce idiot, mi-am spus, auzindu-l, mă crede dobitoc.
- Uite, știu că ești Actorul Român care a jucat într-un film de a lui Mungiu. În ăla, 4luni3săptămâni și 2zile. Vrei să mă fuți sau ce? Cine ți-a scris rolul ăsta și cum de se intersectează el cu viața mea reală.
- Este o întâmplare pură. Tu crezi că eu trăiesc din actorie? Ha, na! Ți-ai găsit-o! Al doilea job băiețaș. Ascultă la mine, al doilea job. Spuse sec Actorul Român și în ochi i se citi tristețea dacilor cuceriți de Împăratul Traian în anul 106.
- De ce ești nesimțit? Îl iau tare pe Actorul Român. Aștepți să cred că dacă nu joci în filme, adică când nu ești pe platourile de filmare vii și lucrezi aici? Tu ești Mahărul Înălțimilor și Actorul Român. Nu este vreun rol. Ești angajat partime?
- Așa ceva!
- Ajunge, am auzit destule. Ești un mare nesimțit! Mă iei cu din astea? Chiar vrei să cred porcăria aia? Drept cine mă iei? Vreo gorilă pe care o freci cum vrei și unde vrei? Aluzia era clară. În opinia mea Organizația era Criminală. Arată-mi te rog scenariu! I-am cerut imperativ Actorului Român.
- Numai dacă ar fi existat unul ce bine ar fi fost! Îmi răspunse acesta. Ești ultima problemă în clipa de față, cea mai mică. În capul listei am 16 mame care vor primi vestea că copiii lor au pierit într-un accident produs întâmplător la baie. Ce le voi spune? Cine ne poate spune ce s-a întâmplat mai exact cu cele două victime?

Nu puteam să-l atac. M-ar fi împușcat în cap. Poate că asta și are de gând să facă în cele din urmă și acum doar îmi amorțește atenția, m-am gândit imediat. Dacă îl fac pe scârba asta ce vrea să se joace cu nervii mei să îmi arate scenariul aș putea avea dovezi solide pentru a construi un caz.
- Arhivele dumneavoastră nu sunt documente publice? L-am întrebat disimulant pe Actorul Român.
- De ce v-ar interesa Arhivele noastre? Se formaliză imediat Actorul Român.
- Aș dori să caut câteva scenarii din viața mea, poate ne-am mai întâlnit, cu dumneavoastră sau cu alți colegi de ai dumneavoastră. Sigur ne cunoaștem. Chiar dacă nu știm, există acte doveditoare. Ele sunt acolo jos. Pot să mă duc să le aduc? Mi-am încercat eu norocul.
- Fă ce vrei. Asta a fost oricum ultima mea zi. Peste zece minute nu voi mai lucra aici. Ai cinci minute peste zece minute de când plec eu și până va ajunge aici schimbul 3. Îți sugerez s-o tunzi până vine el. Știi... vine odihnit...
- Știi ceva? Du-te sănătos. Ești o secătură de om că nu vrei să recunoști. Eu o să mai stau pe aici să văd cine te schimbă.

Nu mai știam de unde începuse toată această aparentă halucinație. Undeva mi se schimbase perspectiva generală și lucrurile se vedeau într-o lumină nouă. Era o lumină verde și crudă.

Venisem aici să depun o plângere. Aveam o problemă ce necesita intervenție de la înalt nivel. Tot ce m-au ajutat să fac a fost să-mi descopăr pasiunea pentru crimă. Pasiunea simplă și liniștită a celui ce știe că niciodată nu va fi prins. Știam că voi mai ucide.

M-am hotărât să ascult sfatul Actorului Român. Am șters-o. Dacă este adevărat ce zice, peste zece secunde nu va mai avea nici o funcție. Va fi un om simplu și în fața mâinilor mele va râde de se va căca pe el la propriu. M-am ascuns în spate după tomberoane. Pe ăsta nu aveam de gând să-l iert.


PARASTASUL

Toată lumea discuta despre epidemie.
- Nu-i drept, prea mulți tineri! Ce o fi și în mintea lui Dumnezeu, uneori... nu zău, zi tu Părinte!
De unde sunt așezat nu prea văd cui aparține vocea de bătrânică. Și nici Părintele de fapt nu are cui răspunde. Nici el nu vede mare lucru stând lângă mine.
- Vă mai pun vin Părinte? L-am întrebat eu.
- Jumătate de pahar, că mai am o înmormântare.
După al doilea pahar de vin limba Părintelui s-a dezmorțit bine de tot.
- Ce studii aveți dumneavoastră? M-a luat el la întrebări.
- Economice, financiare. I-am răspuns în doi peri.
- Ce coincidență domnule, îmi spune Părintele și mă bate pe umăr.
- La ce vă referiți?! Ce dracu vrea și ăsta? Mi-am spus în același timp.
- Eu am absolvit Finanțe-Bănci la Constanța. Am fost o vreme Contabil. Contabilă... dacă înțelegeți... îmi zice Părintele și tonul lui scade pe măsură ce înaintează în exprimare.
- Contabilă?
Stai așa Părinte.
- Cum adică ContabilĂ?
Este adevărat. Eram complet bulversat și nu înțelegeam mare lucru.
- CON-TA-BI-LĂ... silabisește Părintele cu față întoarsă către mine.
- ..........
- Hai domnule! Am fost femeie ce mama mă-sii! Se înfurie preotul și își aruncă șervetul în poală.
M-am blocat. În câteva fracțiuni de secundă mă umplusem de ură până la refuz. Dar nu puteam încă exploda. Trebuia neaapărat să aud asta până la capăt.
- Țineam firme, din astea, știți foarte bine ce spun.
Știam pe dracu. Nu mai știam nimic.
- Știu pe dracu! Nu știu nimic! I-am întors-o eu Părintelui. Ce știu eu? Cine sunt eu să știu cumva ceva?! Era clar. Răbufnisem. Este drept că se și adunaseră destule tensiuni ciudate în ultima vreme. Îmi venea să îi omor pe toți. Scurt și direct.
- Îmi cer iertare fiule dacă am greșit chiar și numai cu vorba, nu te înfuria așa.
- Eu îmi cer iertare Părinte. Vă rog să îmi scuzați ieșirea și să vă continuați povestea.
Altfel stăteau lucrurile în sinea mea. Sub zâmbete se ascundeau planuri de genocid.
- Făceam bani frumoși din contabilitate. Apoi i-am ținut contabilitatea unui preot și când am văzut cât câștigă șeicullll!!!
Gata, asta este! mi-am zis. Îmi fac operație de schimbare de sex, mă înscriu la Seminar și mă fac Preot. Calculele îmi asigurau profitul. Investiția nu era mare.
- Curvă jegoasă, m-am auzit urlându-i în față Părintelui.
În sala restaurantului s-a făcut liniște. Din când în când cineva mai scăpa tacămurile pe jos.
- De ce nu vă scoateți mănușile? M-a întrebat Părintele încercând să schimbe vorba.

Până să termine ce avea de spus s-a trezit cu mâinile ucigașe în fața ochilor. Dintr-un salt am fost pe masă cu mâinile întinse spre toți invitații.

La picioarele mele era un masacru. Automasacrare-Indusă.

- Luați și vomitați pe cur de râs! Urlam eu la ei și săream ca un drac de pe un picior pe altul. Așa, așa, să vedem mațe, da, da, intestine, o inimă? a, nu, un ficat! Hohote cu sânge. Totul s-a înroșit în jur. Dumneavoastră cu fața la perete. Creierul va tâșni pe nas, se va lipi în mijlocul fondului roșu și tabloul va căpăta astfel sens.

Aveam în față un maldăr de oameni întorși la propriu pe dos. Organele încercau încă să funcționeze în aer liber. Se auzeau inimi bătând afară.

Mă gândeam că nu ar fi o idee rea să îmi ofer serviciile Armatei. În caz de ceva aș fi primit îngrijire medicală. Orașele vor deveni din ce în ce mai pustii și în curând voi rămâne singur. Cu toate astea am considerat că ar fi o nebunie să împart o asemenea putere cu altcineva.

Am plecat de acolo înainte ca lucrurile să se sfârșească. Oricum își scoseseră toți organele vitale și acestea se amestecaseră între ele absolut haotic. Orice secundă ar fi fost timp pierdut.


AFARĂ

Am țâșnit afară ca o fiară perfectă. O mașinărie ucigașă foarte sofisticată și pusă la punct până în cel mai mic detaliu. Mergând pe trotuare cum făcusem de sute, poate de mii de ori până atunci, aveam senzația că sar ca un leopard de pe o creangă pe alta și răpun maimuțe. Exteriorul se schimbase până în cel mai mic detaliu. Vedeam totul din punctul de vedere al prădătorului nedepistabil. Drogurile nu mai aveau efect. Vânătorii nu au nevoie de droguri. Așa că la ele am renunțat fără să îmi dau seama.

O perioadă am mers unde am văzut cu ochii. Am luat mașina părinților și am plecat hotărât să merg până la capătul lumii. Îmi vizitam savana, tot ce mai lipsea era un producător de la Național Geographics care să facă un reportaj despre mine. Dar nu aveam nici un interes să mă fac cunoscut. Treburile astea se fac în liniște.

Când raportul celor vii cu cadavrele a ajuns la jumătate, în mine a început să crească furia. Vroiam să pun mâna pe topor și nu puteam face asta. Aș fi stricat totul. Simțeam frustrarea. Îmi venea să sugrum pe cineva. Să-i zbor creierii. Să-l lovesc cu ranga. M-ar prinde cu siguranță și m-ar azvârli după gratii. Aveam nevoie de un psiholog dar oare ce psiholog avea nevoie de asta?

- Te-ai putea lăsa crucificat! aud vocea Noului Papă, în cap.
- EXACT! Strig exaltat.

Următorul lucru pe care îl știu este că m-am trezit participând la tot felul de procesiuni și ceremonii religioase ale popoarelor din America Centrală și de Sud, ceremonii în cadrul cărora este reconstituită crucificarea. Am așteptat un an până ce am fost inițiat dar a meritat. I-am rugat să îmi scoată mănușile după ce voi fi înălțat pe cruce. La picioarele mele se autoflagelau sado-masochiștii. În Mexic. În Brazilia. Același ritual. Apoi anul acela de așteptare a început să însemne prea mult. Devenise plictisitor. Epidemia ce cuprinsese Europa, nu ajunsese până la ei se pare.

A izbucnit brusc. Imediat ce Organizatorii mi-au scos mănușile. Săracii și bogații murind împreună. Mațele pline amestecându-se cu mațele goale. Sângele subțire cu sângele vâscos.

Eram sătul de atâta sânge. Abia așteptam să se termine totul. Să se usuce. Am vrut să grăbesc lucrurile și m-am mutat în State. Am nimerit în plină campanie electorală. Măruntaiele Candidaților s-au amestecat cu măruntaiele Alegătorilor.

Lăsam în urma mea brazde de cadavre. Unele se topiseră sigur din cauza timpului. Aveam nevoie de un plan altfel putea izbucni oricând ciuma și nu eram imun. Acest pericol m-a încetinit mult.

Devenisem dependent de briza râului de sânge încă viu ce îmi curgea uneori la picioare. Îngerul Morții este aici și omenirea habar nu are. Omenirea nu vede și se sperie. La Judecata de Apoi cu oamenii. Sunt vinovați.
- Vinovați?
- Vinovați peste măsură! Îmi răspund. Altfel nu ar fi speriați. Nu s-ar vorbi atâta despre Epidemia aia nenorocită care nici măcar nu există.

Recunosc, îmi venea ușor să vorbesc din poziția în care mă aflam.

Întâi de toate m-am întors urgent la Constanța. Imediat ce m-am liniștit după întâlnirea cu Colecționarul. Avuseseră loc câteva schimbări majore și aveam nevoie de un mediu cunoscut, un mediu în care să mă simt în siguranță. Sunetele trebuiau să aibă sensul din dicționar ca reper și nu ca restricție.

Cu toate că mă aflam acasă cel mai sigur loc în care puteam dormi era pe fundul mării. Mi-am cumpărat un costum de scafandru și am montat un pat între stânci la o adâncime de 2 metri. Intram seara pe întuneric și ieșeam dimineața pe lumină. În rest mă temeam să fac scufundări. Costumul de scafandru era doar o pijama.

În Constanța a izbucnit Epidemia. Eram la început așa că nu au murit mulți. Destui cât să se vorbească totuși de un virus. Epidemia a cuprins Europa după ce mi-au murit părinții. Orașul se transformase într-un cimitir eviscerat. La malul mării, cadavrele constituiau adevărate diguri în calea valurilor. Toate în două zile. Apoi am șters-o și virusul a apărut brusc în alt oraș. Și apoi în altul. În altă țară. Pe alt continent. Mereu undeva precis și unic, ca și cum virusul ar fi fost singurul. Doar unul ce se plimbă și ucide numai unde este. Un virus care nu se răspândește. Doar se mută. Mai exact zboară cu avionul.

Omenirea intrase în putrefacție. Mai rămăseseră Organele Statului. Cei în funcție nu râdeau niciodată văzându-mi mâinile. Pentru ei era o greșeală a Celor de Sus ce trebuie tratată cu seriozitate, în secret. De fiecare dată când ne întâlneam le înapoiam pistoalele. De multe ori îmi venea să îi împușc în cap și să termin o dată cu asta. Poate că nu ar fi deloc rău să mă aresteze cineva și să se descopere totul.

Am rămas singuri. Eu cu Armatele Omenirii.

DE TOATE MEREU

DUPĂ COLŢMOS



1. nopţi moderne

până şi nopţile sunt în pas cu moda.
ele au ajuns nişte zile oarecare
bolnave de ficat. zile simple.
zile de zi cu zi în care doar
lumina e ceva mai galbenă.
de acum putem dormi liniştiţi.
oricine ştie că hepatita iese
mult mai uşor decât întunericul
din noi.




2. greaţa matură

este un înger tăvălit
şi plin de bale împrăştiat
pe cer. l-a vomitat copilul
ajuns la maturitate.


3. copilul plânge în ploaie

copilul de turc trimis la cerşit
plânge profesionist şi eu nu
îmi dau seama. el plânge
în hohote şi fără lacrimi.
plânsul lui este sărac.
plânsul lui este chel.
plânsul copilului este bătrân.
el seamănă cu ultima ploaie
prin care cerul îşi dă sufletul.
dar eu nu îmi dau seama de
asta şi-i dau copilului
în continuare bani până
când din ochii lui încep să
curgă şiroaie fise de
cinci mii.


4. pe vizor

se aud paşi pe hol.
căţelul latră la uşă
eu mă ridic de la televizor
mă uit pe vizor
şi văd cum mama vine,
însărcinată cu nimeni,
mâncând seminţe de
păr.


5. nu te voi uita

acum naşte mama sicriul
de lemn lăcuit, proaspăt
bătut în cuie, sicriul încrezut,
plin de mine, plin de flori
şi de coroane ornate cu
panglici pe care scrie
cu negru: nu te voi uita
niciodată, mama.


6. dumnezeul ei

Dumnezeul ei este cel mai
bun şi ascultător Dumnezeu
din lume. el nu pierde nopţile
nu bea şi nici nu fumează
nu întârzie niciodată la program
este un Dumnezeu serios
cu capul pe umeri
care ştie ce vrea de la viaţă.
Dumnezeul ei este cel mai bun
şi ascultător Dumnezeu din lume.
cel mai serios. nimic nu i se
poate reproşa. este un Dumnezeu
performant care îi îndeplineşte toate
dorinţele.



7. ceapa

ne cunoaştem în ceapă
unde pe loc ne ţâşnesc lacrimile
şi ne futem aşa cu ele pe afară
până când iubirea despre care
gângurisem porcos în tot acest timp
curăţă ceapa de amintirile noastre
uscate şi o taie felii subţiri cu tot
cu carnea noastră şi lacrimile
îi dau brusc în ochii celor
ce se cunosc în bucătăriile
înalte unde nu există diferenţe
între cutremur şi dragoste.



8. cinci

cinci este nota de trecere.
să vină repede cinci morţi.


9. ovidiu
(feat. Silviu Dancu)

pe marginea drumului
lucrătorii de la primărie
spală statuile curvelor
de sperma pescăruşului
ce face labă-n zbor.
pe Ovidiu nu îl spală nimeni.
aşa se cuvine să fie.
cineva trebuie să dea mărturie
că pescăruşii zboară.

10. şi am

mi-a spus că dacă mai iau
o singură dată droguri mă
părăseşte
dacă mai iei o singură dată
căcaturile alea te părăsesc
nu pot să trăiesc cu tine încondiţiile astea,
mi-a spus
şi am luat.

11. am dreptul

am dreptul la cel puţin o lună pe lună
sau măcar la o lună beată pulă
o lună căzută la marginea drumului
în şanţul subţire dintre doi îndrăgostiţi.

12. mama

cutia plină pe jumate cu bere este acolo
aşezată cu grijă de mama în frigider lângă
puiul congelat după ce aseară la plecare
mi-o luase din mână pentru că venisem
la ea în vizită beat ca porcu
şi îi vorbisem foarte frumos despre mine.


13. statuia libertăţii

ne aşezăm în genunchi şi îi
cerem iertare. plângem. îi
spălăm picioarele cu
lacrimile noastre
facem promisiuni
de care ne vom ţine
ştiind că ea rămâne nemişcată
fără să o privim măcar.



14. la intersecţia dragoste vie
cu dragoste moartă

virusul mort influenţează ecuaţia
totul poate oricând sării
dintr-o parte în alta.
se pot chiar tampona fatal
la intersecţia egalităţii
doar pentru că virusul mort
are nume şi prenume
în cimitirul de la marginea sângelui
îl cheamă ca pe tine
dar nu îmi amintesc şi mai cum.


15.tinereţea

lui marin mincu

tinereţea nu are nevoie de mine.
a învăţat să se fecundeze singură.
mă aruncă peste umăr şi nu se mai
uită înapoi. priveşte fix înainte
şi în ochii ei înoată fericiţi peştii
perfect adaptaţi la uleiul fierbinte.


16. pe contrasens cu viteza visată

la început numai un fluture perfect
zboară înapoi şi-o ia spre molie.
îl simţi în stomac în timpul
visului şi uiţi de trupul adormit
cu gura larg deschisă
în care îţi intră moliile
curgând şiroaie din
salteaua ruptă a patului.

17. plus răspuns minus întrebare

întrebările se lovesc tare de mamă
şi se resping înapoi cu aceeaşi putere.
întreabă copilul în stânga şi în dreapta.
nu îşi ridică ochii din ochii celorlalţi
până când se priveşte cu ochiul
drept în sufletul ochiului stâng
citind în sufletul ochiului drept
trădarea diferenţei.
copilul a prins-o cu mâna şi o foloseşte.
cu ea pictează peste toate crimele
cu nevoile sale.



18. gândul frumos

vine mereu gândul frumos
construit din cuvinte frumoase
şi grele
ce nu pot fi mutate de la locurile lor.
vântul din creier e foarte puternic.
el smulge pomii din pomi.
arunca bila de plumb cât colo
ca pe un punct pus după ideea
de libertate a deţinutului
de la un capăt la fiecare capăt
al gândului frumos
şi acolo mereu aterizarea.
aterizarea bilei de plumb
la celălalt capătul al gândului frumos
zburând până la sine peste toate
astea, acolo unde vidul bolboroseşte ceva
în somn
se întoarce cu viaţa la noi
şi doarme până în prima clipă a lumii
visând mereu gândul frumos şi râsul
i se aude din camera cealaltă
râs de copil înfundat cu pauza din
semnul exclamării.

19. noi

noi suntem mai rapizi ca pământul
pe care călcăm
mai iuţi ca iubirile pe care le lansăm
ajungem la destinaţie înaintea noastră
ajungem în pământ înaintea pământului
în femeie înaintea iubirii
în copil înainte de mamă.


20. poem narcisist

ce mai! sunt perfect!
muşc cu poftă din viaţă
mă ling pe faţă cu limba
electronică şi aspră a ceasului
primit de la tine. aşa este
mereu cu darurile făcute
din iubire, sunt de la început
în afara ei.



21. puiul de babuin

lui ion tiţoiu

mama e mândră de mine.
pentru a-şi demonstra dragostea
mă linge pe cap
până chelesc.

nu ştiu ce să mă fac.
acum sunt urât pur şi simplu
şi mă gândesc cu tristeţe la vremurile
în care eram frumos şi urât
pentru asta.



22. omul de zăpadă

facem omul de zăpadă pe stradă.
el nici nu ne bagă în seamă.
nu se clinteşte.
priveşte fix spre vara
de pe acoperişul casei noastre.
ca şi cum acolo ar trebui să fie casa lui
cu tine de zăpadă proaspătă şi vie
la fereastră.


23. fusta ta

există nopţile în care sunt treaz
şi dansez sub cearceaf.
în nopţile astea deschid larg
fereastra, luna îşi bagă picioarele
de lumină lungă pe geam şi
eu mă uit cu orele sub fusta ei
pătată de stele
gândindu-mă la fusta ta
pătată de sânge
pe care o purtai din când
în când aşa, după ce dispăream toţi
şi rămâneai singură.

24. pisicuţa

fac totul pentru pisicuţa albă
ce îţi dansează pe creier.
întreab-o dacă participă
sau doar se antrenează pentru ceva.



25. somnul

dormi degeaba.
visul e la mine.


26. capul din nori

sunteţi campion!
poftiţi coroniţa de rădăcini
înfipte-n cer.
florile cresc în cap.


27. miezul nopţii

la miezul nopţii mă asigur că dormi.
îmi iau toate măsurile. să vezi ce-ţi fac!
dar mai întâi îmi povesteşti
cum pleoapele au devenit prăpăstii
în care ochii îşi varsă privirea
formând oceane paralele.
îmi faci cu mâna
de pe ţărm întinsă pe creier.
cum stai pe spate
nu se vede cerul.
el este mereu unul singur
şi rămâne pe partea cealaltă.
de pe burtă îmi iau avânt
şi sar în picioare direct pe
placa de surfing.
primul val intră pe sub
mine şi mă ridică pe creastă.
sunt râsul care se bate pe plâns
cu nimicul.
până şi soarele îşi arată vârsta
razele sunt părul lui de lumina bătrână.
îmi spui în somn şi eu profit de asta
să mă înfig în tine până când afară
se va lumina şi înăuntru.


28. ultimul poem narcisist

lui miki

sunt foarte uşor.
numai bun să umplu oasele fluturilor
de sticlă ce zboară în jurul becului
din piept.


29. trădări mari

sunt nişte trădări foarte mari
ca pepenii ăia ce iau treptat locul
spermatozoidului chiar când îţi dai
drumu comform firii şi iubita
îţi eplodează în faţă mereu
şi abia atunci vei fi un criminal în serie
ce îşi ucide după tipar iubirile.



30. profunzimea

acesta este punctul
în care se rupe elasticul
nu cu predilecţie cel
al garoului, dar fie.


31. scrisoarea

drăgă moş crăciun
ştiai că nu exişti?


32. înotătorii

înotătorii de zahăr sar în cafea
cine îţi ajunge primul în sânge
câştigă. ei se amestecă întotdeauna
între ei şi se nasc discuţii.
bătăi crunte de inimă.

33. curva

curva în trening roşu s-a oprit în faţa mea
şi a dat din buze.
mi-am scos casca din urechea dreaptă.
vrei o fată?
m-a întrebat curva. nu, nu vreau. i-am răspuns
eu. trei mii ai?
m-a întrebat curva. am. i-am răspuns eu.
îmi dai?
m-a întrebat curva. îţi dau. i-am răspuns eu.
mai ai alţi bani la tine? m-a întrebat curva.
nu ştiu, să vad. i-am răspuns eu. m-am scotocit
prin buzunare.
ai noroc, uite am mai găsit cinci mii.
mulţumesc.
mi-a mulţumit curva. cu plăcere. i-am răspuns
eu.

şi totuşi nu vrei o fată? m-a întrebat curva.
nu, nu vreau.
i-am răspuns eu. mergi încolo? m-a întrebat
curva.
da. i-am răspuns eu. pot să merg şi eu cu tine?
m-a întrebat curva. poţi. i-am răspuns eu.
pot să te iau de braţ? m-a luat de braţ curva.
poţi.
i-am răspuns eu. curva în trening roşu s-a lipit
strâns de mine.
eşti curvă? am întrebat-o eu. da. mi-a răspuns
curva.
şi unde te duci? am întrebat-o eu. să cumpăr
pâine.
mi-a răspuns curva. şi după aia? am întrebat-o
eu.
să mă fut. mi-a răspuns curva. îţi place
să te fuţi?
am întrebat-o eu. da, foarte mult. mi-a răspuns
curva.
deci nu te fuţi pentru bani? am întrebat-o eu.
ba da.
mi-a răspuns curva. dar îţi place să te fuţi?
am întrebat-o eu.
da foarte mult. mi-a răspuns curva. e mişto
să te fuţi, nu?
am întrebat-o eu. da, da, e extraordinar.
mi-a zâmbit curva.

eu intru aici, tu mergi mai departe?
am întrebat-o eu.
da. mi-a răspuns curva. bine, noapte bună.
i-am urat eu.
noapte bună. mi-a răspuns curva.
în timp ce căutam cheia electronică
am privit-o cum se îndepărtează.



34. baba

am întrebat în stânga şi-n dreapta
în ce limbă a vorbit baba.
mi s-a răspuns mereu cu aceeaşi întrebare.
în ce limbă a vorbit baba?
în ce limbă a vorbit baba? din stânga.
apoi din dreapta.
ne-am aplecat toţi trei peste scaunele din faţă
şi am urlat în urechile celor doi.
în ce limbă a vorbit baba?
ei s-au întors spre noi
şi ne-au întrebat
în ce limbă a vorbit baba?
ne-am speriat tare şi am început să urlăm.
el a călcat pe acceleraţie.
a fost clar pentru toată lumea
că trebuie să părăsim oraşul.
am tras pe dreapta şi m-am urcat la volan.
el condusese toată ziua.
era obosit şi speriat
pentru că nu ştia
în ce limbă a vorbit baba.


35. strălucirea

când am crescut puţin mai mari şi ei au
fost convinşi
că ne iubim între noi ne-au lăsat să mai stăm
şi după
ce se întunecă iar noi în timpul ăsta făceam
altceva
şi tot în timpul zilei jucam ascunselea
pentru că
jucasem de câteva ori şi noaptea ocazie
cu care am descoperit că pizda pe care
ne-o arăta
vasilică punând-o pe sandra să şi-o descopere
nu străluceşte de fapt ea nici măcar nu se vede
în întuneric.

sandra ar fi putut să ne lămurească
în această problemă
dar noi credeam aşa de tare că pizda străluceşte
încât nu ne-am gândit s-o-ntrebăm
şi pe bună dreptate aşa arată privită
din cealaltă parte.


36. anca

ce ai putea george să faci tu?
doar să îmi citeşti o poezie.
aş putea să îţi dau limbi
în pizdă.


37. am o părere

am o părere bună
despre mine. îmi
stă perfect până
şi cu ochelarii
prin care nu se vede
nimic.




COPIL DIN FLORI CAUT GHIVECI








1. copil din flori caut ghiveci

Inima lui George este acum offline.
Nici George nu mai ştie parola.
Toate astea pentru că George
stă de atâta timp cu inima deschisă
încât nu mai are nevoie de ea.

George uită tot ce nu îi mai trebuie.
George a învăţat chiar să doarmă
cu inima deschisă şi să se trezească
cu tot felul de oameni în ea.

Deşi nu dormea şi nici măcar
nu ar putea spune că era obosit
George s-a trezit cu Ea în inima lui.

Stau acolo de ceva vreme.
Vorbesc şi fac poze.
Şi cum în inima lui George
se face uneori atât de cald
încât nimeni nu poate suporta
Ea îl ia de mână
şi îi zice hai pe afară.

Este o noapte mult prea frumoasă,
atât de frumoasă încât nu merită
să stăm nici măcar într-o inimă.

Aşa se trezeşte George pe hol
de mână cu Ea care observă
că şi-a uitat cheile de la inima ei
în inima lui George.

Mă întorc imediat. Zice Ea.
Aşteaptă-mă aici.
Înainte să iasă din inima lui George
cu cheile de la inima ei în mână,
Ea trage din obişnuinţă
siguranţa uşii de la intrarea
în inima lui George.

Trânteşte uşa cu putere.
Se zguduie pereţii.

Afară este într-adevăr o noapte frumoasă.
Atât de frumoasă încât până şi George
este de acord că o noapte ca asta
nu merită pierdută nici măcar într-o inimă.
Nu la fel stau lucrurile şi cu dimineaţa.

Dimineaţa oamenii obosesc
după o noapte ca asta şi se întorc
fiecare pe la inimile lor.

Nimeni nu doarme în altă inimă.
Nici măcar Ea.
Numai George stă acum singur
în faţa inimii sale şi bate degeaba
ca disperatul cu mâinile şi cu picioarele
în uşa de la intrare.

Inima nu se deschide decât din interior.
Şi cum am mai spus-o,
înăuntru nu este nimeni.
Au plecat cu toţii să doarmă.
Fiecare în inima sa.




2. atunci când prietenii

acum când liniştea mea
sufletească face playback
peste liniştea altora,
peste liniştea ce se
aude foarte bine din privirile
străinilor, ei cei din urmă
îmi devin prieteni.

datoria mea de a trăi creşte
şi se înmulţeşte simţitor cu râsete
şi planuri de viitor.

datoria lor de a muri se şterge
este cadoul meu surpriză
pe care îl fac prietenilor mei când dorm
cu capul pe începutul cărnii lor.

ei se trezesc târziu
când nu mai este nimic
de făcut. cadoul şi-a făcut efectul.
a dat de gol tot ce sub paşii mei fusese gol
înainte ca prietenii
să viseze pământul.

se întâmplă ca picioarele
să îşi trăiască viaţa în mers.
ele visează munţi înalţi
pe care îi sărută cu călcâiul
pe creastă când stau şi beau
cafea cu prietenii pe o terasă.

picioarele lor se trezesc
înaintea picioarelor mele
şi drept urmare,ei, cei din urmă,
vor pleca
primii.

o fac din curăţenia
animală a sufletului.
şi sufletul, cinstit ca orice fiară,
năpârleşte, scoţând la iveală
adevărata natură a prietenilor.

da, prietenii mei sunt flori.
aşa arată ei în pielea goală.
flori sănătoase şi robuste.
flori pure din care cresc
pur şi simplu flori.

3. de mic

de mic am dat totul pe nimic.
orice ar spune cei mai dragi
mereu am ieşit în avantaj.
am dat bomboanele din pomul de crăciun
copiilor săraci din faţa blocului.
am dat inelul ei de logodnă pe o halbă de bere.
am dat aparatul foto primit de la tata
pe o doză de l.s.d.
am dat bijuteriile familiei
pe trei jointuri cu haş.
am dat ficatul pe creier.
am dat bani peştilor
să lase curvele să îşi
petreacă timpul cu iubiţii lor.
da, de mic am dat totul pe nimic.
am dat drumu la viaţă să curgă
şiroaie din pisică.
asfaltul trebuie hrănit la timp.
altfel ne atacă dacă de dragul lui
nu voi convinge să meargă-n păsări
aripile.
da, de mic am dat totul pe nimic
şi drept urmare au început
să-mi crească pene grele
şi foarte ascuţite pe picioare.
pământul trebuie tratat cum se cuvine
şi dintr-o astfel de iubire
voi zbura prin el ca printr-un cer
tare.
un nimic îmi spun cei mai dragi
nu te necăji pentru atât.
un nimic, un nimic
recunosc eu gata să dau
totul pentru el.


4. timbre cu fluturi în insectar
linişte morţilor! aici se trăieşte.
voi întindeţi iubitelor voastre
trandafiri fără petale.
voi sunaţi la hotline şi cereţi cu dragostea
ea este la inima mea şi bate ca disperata
cu pumnii şi cu picioarele fără să ştie
că e deschis.
voi pierdeţi nopţile şi eu le câştig.
voi naşteţi copii vii şi le daţi baloane de fier
voi vedeţi frumuseţea numai prin ciorapi de plastic
voi mâncaţi cojile şi aruncaţi miezul
voi mergeţi în mâini să nu vă murdăriţi pe picioare
voi spuneţi o mână o spală pe alta
voi plătiţi lumina ca pe ultima curvă
voi căutaţi pe google nimicul să vi-l întindeţi pe buze
eu îmi aştept fetiţa lângă statuie

doar pentru că ea ştie să râdă.
asta e simplitatea şi suficienţa iubirii.
voi putreziţi pe trotuare şi stelele voastre put în cer
voi vă faceţi praf şi eu vă presar pe aripi de fluturi.



5. discoam intrat în toaleta discotecii
pentru a mă spăla pe mâini.
după o lungă perioadă
de aşteptare am reuşit
în sfârşit să ajung lângă
chiuveta grupului sanitar.
după ce m-am clătit,
în timp ce mă ştergeam
cu atenţie pentru a înlătura
picăturile de apă
ce-mi curăţaseră pielea,
s-a apropiat de mine un poliţist
care m-a întrebat
ce am în mână.
privind mai cu atenţie
am constata uimit
că în ciuda efortului,
în mână îmi rămăsese încă,
o palmă.


6. camere
intru în liniştea asta de corp cu voce tare.
luminile sunt stinse. uşile sunt încuiate.
locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi
deranjeze lumina. e un bloc bun.
am auzit şi eu că se vând apartamente pa' aici.
că este o zonă bună. foarte aproape de inimă.
doar deschizi uşa şi dai nas în nas cu ea. cu dragostea.
când era mică suna la uşă şi fugea.
până au chemat poliţia. că doar noi
muncim
nu iubim.
de fiecare dată se împiedica şi cădea pe scări.
eu o luam la mine acasă în trup şi o bandajam.
îi cântam ş-o legănam pe picioare. o adormeam.
îi plăcea să rămână la mine peste noapte. se
simţea în siguranţă.
o înveleam.
dimineaţa îşi vedea de ale ei.
la plecare îi plăcea să coboare cu liftul.
liftul din noul nostru bloc merge însă doar în sus
spre rai şi este mai tot timpul ocupat.
este principala atracţie turistică a oraşului.
când s-a făcut mare,
trupul meu i-a rămas mic.
şi nişte părţi din ea rămâneau înafara mea.
mă simţea mai bine decât o simţeam eu pe ea.
pe la fiecare intrare îmi ieşea în întâmpinare.
eu nu puteam să mai ies înafara ei.
apoi am devenit doar o hăinuţă de vară.
apoi o pereche de chiloţi
apoi un ciorap de mătase.
apoi un tampon zilnic
apoi bentiţă de prins părul.
apoi un tampon intern.
apoi hârtie igienică.
după o vreme am ajuns tatuaj.
până mi s-a permis de curând
să mă odihnesc mereu pe buzele ei,
devenind strălucirea din zâmbet.

7. piramidă în formă de inimă

vreau sa fiu îngropat în piramida
aia mare şi strălucitoare.
în piramida aia construită
din capetele străbunilor mei.

îmi donez şi eu capul de asemenea
spre a fi pus în completare
la marea piramidă, la marele sarcofag.

aşa ca trupurile noastre să fie îngropate
în capetele celorlalţi.
adică trupul meu să fie îngropat
în cavoul familiei sale.

şi prima cărămidă care a fost pusă deja
să fie capul lui adam.
apoi aş mai dori ca pe primul rând
să stea bineînţeles lângă capul lui adam,
a lui isus, a lui eminescu, a lui dostoievsky,
a lui van gogh, a lui naum, a lui stănescu,
a lui popescu, a lui villon, a lui baudelaire,
a lui miller, a lui thompson, a lui rimbaud şi
al Lui vreau capul Lui

adică toate capetele care
au avut inimă în loc de creier.

capetele cu miez de inimă care bate.
capetele cu miez de inimă care cântă.
capetele cu miez de inimă care iubeşte.
capetele cu miez de inimă care vorbeşte.
capetele cu miez de inimă care priveşte.
capetele cu miez de inimă care trăieşte.
capetele cu miez de inimă care zâmbeşte.
capete zâmbitoare.

secţionate perfect fără maţe care să atârne.
fără dâre de sânge şi de alte substanţe.
doar cu dâre de lumină ce rămân în urma inimilor.

vreau să-mi îngropaţi trupul
în piramida asta de capete.

şi bineînţeles că vreau ca ultimul cap,
capul cel mai de sus, vârful piramidei
să fie capul meu.
ca din când în când să vă mai zâmbesc
şi eu aşa din toată inima.
8.visul de laptecred că dacă mă întorc pe un drum nou,
nu voi putea spune că m-am întors.
am mers doar înainte.
chiar dacă am ajuns în acelaşi loc.
la acelaşi teren de joacă al puilor de îngeri.

puii de îngeri se joacă aici până seara târziu
când adorm cu toţii sub aripa mamei lor.
este doar o singură privire aruncată
asupra neamului îngeresc în momentul somnului lor.

somnul îngerilor se traduce în peisaj.
în verdele crud, rece şi masochist.
în dealurile zgomotoase şi colorate.
în iarbă.
în floare.
în pistil.

în şoaptele pistilului.
către polen.
în şoapta spumei
către val.
în spumă.

este primul vis.
visul de lapte.

puii de înger sug de la mama lor.
de acolo ei îşi trag culoarea, vocea,
forma inimii.
visele.
săbiile.
ascuţite şi strălucitoare.
din mamă. ca dintr-o teacă.
şi mai târziu se fac
şi fraţi de lemnul crucii.

nu numai de lapte şi aripi.



9. dacă se încalţă

dacă se încalţă cu lumi
ce visează tenişi alergând prin tine,
poate fi femeia exactă.
despre idealul ei de a deveni
idealul tău este vorba.

dacă se încalţă cu inima mea
ce visează aiurea copaci simpli,
doar copaci cu frunze cu flori,
cu scoarţă, cu trunchi, cu gând,
cu incendii va merge numai
pe cărbuni încinşi
ca să îmi demonstreze credinţa
în idealul acestei clipe
din lapte şi stele.

dacă se încalţă cu orice visează
trompete de hârtie subţire,
poate zbura departe pe note
şi tot despre ideal va fi vorba.

în orice situaţie este vorba
despre un ideal exagerat
irealizabil şi lipsit de sens.
pe care îl voi da aşadar copilului
cu visele crude.



10. o cameră cu două camere

păi ne trezim singuri într-o camera
cu două camere, scufundaţi, în adâncuri
În miezul necunoscutelor,
cum ar fi o cameră cu două camere
prima cameră era în dreapta
şi avea două camere
a doua cameră era în stânga
şi avea două camere
fiecare cameră are două camere.

sunt mereu de două ori mai multe camere.
iar pe tavan cerurile tale de cafea
cu norii de frişcă.
porţionaţi egal pentru fiecare invitat
locuitor al camerelor.
să mănânce cu toţii din ursuleţii
harribo ca o glazură elastică protejând
tot cu trambulina jeleului.
catapultând orice te atinge.
dar vreau să zic absolut orice.

toate sar acum în toate părţile
zboară, îşi desfac aripile rupte,
se zboară mai bine cu două aripi rupte decât
cu o singură aripă ruptă
sub unele ceruri străine
iar asta este una dintre acele camere
unde fiecare cameră cu cerurile sale.
câte două, câte patru, câte opt,câte şaişpe,
câte albastre.

ceruri multe până la cer şi înapoi la tine.


11. cercetări ştiinţifico-zburătoare

dacă fac cercetări ştiinţifico zburătoare
pe fluturele de tine ajung la rezultatul
de sus al prăbuşirii, din vârful aripi
unde zborul te întâlneşte
şi îţi polenizează absolutul
făcându-l mai mulţi, incredibil de absoluţi.

acesta este însă un fluture de mine
care nu duce la nici un rezultat armat,
dar tot din vârful aripi
unde zborul aşa şi pe dincolo
absolutul pe rând de absoluţi,
ca o familie de prieteni.
cam cât o specie.
o specie şi ceva.

însă cercetările sunt pe sfârşite
şi nu îmi amintesc nimic din toate alea.
nici un calcul. nici o ecuaţie.
cu o singură cunoscută mirare.
dar superbă vreau să spun.


12. stelărie

la firul părului de iarbă
se pune pe picioare o nouă afacere.
o nouă stelărie.

aici, normal, se vor planta,
se vor creşte şi se vor culege stele precise.

stele altoite cu căpşunile de pe tricoul tău
sau împerecheate cu copiii
din întunericul moale al primului vis.

se vor cloci chestii de-astea
cu raze foarte coapte şi zemoase.
din ele vom găti mâncăruri.
vom extrage esenţe.
din ele. să fie foarte clar.
de lună.


13. mobilul crimei

pentru că nu puteau să mă iubească
le-am ucis. erau obosite.
deşi le serveam cafea de cristal
măcinat în burta luminii.
şi prafuri lucide din praful de mine.

apoi aruncam cu păianjeni transparenţi
să mi te sugă din sânge.
cică acolo eşti mai tare.

şi iată-i acum pe toţi nebuni.
afară însă întunericul e sclipitor
şi nu mai are nici o importanţă.
oricum le-am ucis
şi le-am smuls aripile
cu cleştele.

erau obosite şi nu se rădeau
la subraţ.


14. n-are de cât

poate să fie scurt sau poate să fie lung
fără să fie deloc.

să fie numai de aici până la păsările
din sala de gimnastică a cerului.
tu să îl încurajezi şi sa îl aplauzi
când ridică o privighetoare grea.
el este angajatul meu universitar
la catedra de zbor,
o să se simtă împlinit.

foarte aproape de medalie.


15. culegătorul de iarbă

culegătorul de iarbă îmi este prieten
programat să intervină şi să rupă
în două verdele lung şi ascuţit din faţa lui.

programat să uite.
şi firul se repetă
fără ştirea lui.
a culegătorului de iarbă
proaspătă.

foarte bine intenţionaţi,
ei culegătorii de iarbă,
şterg firele de trupul transpirat.

venim noi ca nişte draci în urma lor
luam firele şi fugim cu ele în cea mai
necunoscută noapte, cu întuneric amnezic.
ni le înfigem în cap.
orice, numai să uite
o dată de ele culegătorul de iarbă
şi să se întoarcă acasă.


16. oricum şi oriunde

mă trezesc într-o zi oarecare.
obiectele din familia obiectelor mele
nu îmi mai provoacă nimic.
tot ce eu cred că ele îmi provoacă,
mi se şopteşte de fapt din altă parte albastră,
dacă albastrul există.
că ele au fost inofensive.
că ele nu mi-au tulburat privirea cu sublimul.
nu ele m-au făcut să râd isteric,
nu ele m-au învăţat să îmi miros iubita.
nu ele oricum şi oriunde
cel născut din pământ moare din cer.


CĂDEREA PASTILIEI



MORȚILE VII ȘI MORȚILE MOARTE SE CONTESTĂ


1.
cu mult mai tânără statuia nu îmi supraviețuiește
când plec spre pământ, pornește și ea spre cariera de piatră
o duc pe umeri statuile prietenilor mei
cortegiul de marmură albă strălucește pe podul ce desparte
statuia fluviului de statuia înourată și tristă a cerului
picăturile de piatră se izbesc de trupurile sculptate
și se resping șiroaie în toate părțile trăgând
strălucirea amețitoare după ele, scânteie lângă scânteie
statuia mea stă cuminte în sicriu cu mâinile pe piept
ea este centrul exact al sferei de lumină care înaintează
spre cariera de piatră
toate astea statuia le-a făcut numai și numai din iubire
numai și numai pentru a fi măcinată o dată cu mine
așa a simțit statuia, ca fiecare moleculă a mea
să fie însoțită în permanență de statuia sa.


2.

dovada este clară. statuia și-a demonstrat dragostea
să mai spună acum cineva că inima de piatră nu este
o inimă mare, plină de pasiune și timidă
îi este frică să rămână singură printre oameni
și pe bună dreptate, aici până și cerul ăsta
atât de tandru față de carne
se cacă pe statui cu o indiferentă nerușinare.


3.

când mori toate florile pe care ar fi trebuit să
le miroși și nu ai făcut-o mor
mor și statuile lor,
statuile prietenilor mei
merg tăcute cu ele în mână
statuile iubitelor mele miros
adânc pentru ultima oară
statuile florilor primite
în tinerețe de la statuia mea.


4.

nu contează a cui este statuia.
ea nu are afară.
totul se petrece înăuntru
în inima ei de piatră cresc
statuile florilor. cât vezi cu ochii
în inima ei sunt numai câmpuri
înmărmurind în fața sentimentului
ce le polenizează zburând
de la una la alta prin aerul de piatră
curată. piatră transparentă. același sentiment
pentru toate florile. numai crescute în
inimă să fie.


5.

statuile se înțeleg între ele
cum nu se poate mai bine
statuia criminalului în serie
este foare bună prietenă
cu statuile victimelor sale.
la fel și cu celelalte statui.



6.

statuia mea are sânge de piatră fierbinte
sculptată cu visele reci de copil
ele nu se aud. visele ca și gândurile
se văd. se pipăie. se reproduc.


7.

pentru ea imposibilul este doar incredibil
în această atmosferă și-a petrecut statuia mea
copilăria. atunci a aflat că poate trăi foarte
bine de azi pe mâine. a încercat cu tot dinadinsul
să mă învețe și pe mine. eșecul i-a golit viața de
sens și piatra i-a înghețat în vene. o putea măcina
în inimă. dar nici nu a vrut să audă de așa ceva.


8.

statuia este curajoasă și nu se teme de moarte
știe totul despre asta. știe ce a fost înainte de ea.
exact ce nu va mai fi după. numai și numai
omul care a cucerit-o.
omul care a sedus-o.
omul care a meritat-o.
omul care a iubit-o
până în ultima clipă a vieții
sale. omul din care a rămas
numai iubirea. cu toate astea
statuia își trăiește ferictă viața.
ea nu se întâlnește niciodată
cu omul deși sunt nebuni unul
după celălalt.


9.

apropierea de statuie mă împietrește.
strigătul necontrolat al fericirii
țâșnește puternic din mine într-o
absolută tăcere. apropierea de statuie
mă schimbă radical. vreau să fac o
impresie bună. efortul este mic și merită
să fie depus. în fond limba statuii mele
nu este chiar o limbă străină. este aceeași
limbă. fără glas.



10.

încerc s-o impresionez cu orice preț.
să îi fac cadouri. să îi dăruiesc flori.
de când m-am gândit la ea prima dată
astept în fața magazinului cu articole
pentru statui. astept cu o plăcere enormă
el nu se va deschide și nu se va închide
niciodată. aștept pur și simplu. aștept
statuia să vină spre mine întocmai.
cu sufletul deschis și închis în
același timp.


11.

în preajma marii întâlniri ce nu
are loc niciodată, statuia
își pierde speranța. are gânduri de
marmură neagră ce o împing spre
depravare. așa începe statuia să
bea. pe ultima sută de vodcă a mea.
așa începe ea să respire, cu ultima
mea răsuflare. și statuia ultimului
om pe care îl privesc în ochi
este mama sa.



12.

nimic nu mai înseamnă nimic
pentru statuia ajunsă la maturitate.
pentru statuia îndrăgostită de Omul
veșnic și a toate știutor. statuia își pierde
mințile când în oglindă se vede pe ea
cu plânsul înțepenit pe chipul și asemănarea
mea.

13.

oricine știe orice despre asta
o poate ajuta. pentru a își face
o părere exactă, statuia trebuie
să se înțeleagă cu îngerul.
numai îngerul meu știe ce este
în inima statuii îndrăgostite
de Omul pierdut.
atunci începe piatra să vorbească cu
aerul. cerul învață limba pământului
și invers. apa și focul se-mbată
rangă împreună
și merg ținându-se de mână
ca doi îndrăgostiți.
atunci albul se sărută cu negrul
de țâșnește lumina orbind întunericul.
atunci luna își mângâie câinii.
atunci timpului știrb își scuipă secundele
în palmă. atunci florile își arată gleznele.
atunci îngerul se roagă la îngerul său.
atunci statuia își face statuia libertății ei.
atunci când statuia și îngerul meu
vorbesc deschis și absolut sincer
despre speranțele de viitor.

DECIZIA (2002)

"dacă eu îi voi iubi, mă vor iubi şi ei şi mă vor ucide"

Este o dupăamiază de vară. Soarele coboară din cer şi se apropie de pământ. Ultimele raze zvâcnesc sub pielea elastică a aerului fierbinte, căutând cu disperare o crăpătură prin care să tâşnească peste şoseaua ce se întinde în faţa mea. Mă întorc acasă, acolo unde păsărelele ciripesc. Pe măsură ce mă apropii, nerăbdarea îmi sporeşte dilatându-se la maxim. În interiorul ei, dorul de cele dragi, de părinţi, de fraţi şi surori, de livezile de meri şi de lacul ce îşi împrumută culoarea şi adâncimea cerului, creşte enorm, devenind neîncăpător. Apăs pe acceleraţie până la fund. Cu mâna dreaptă pipăi după servieta cu bani pentru a mă asigura că se află încă acolo, deşi stiu că nu poate fi altfel. Nu îmi desprind nici o clipă ochii de la drumul cel drept. De la drumul din faţa mea. Pentru prima dată după mulţi ani de jafuri şi înşelătorii, de crime, violuri şi răpiri, mă simt în siguranţă. Pe bancheta din dreapta se află servieta cu bani. Pe servieta cu bani se află pistolul. În faţă planeta pământ. Mă uit la planeta pământ. Planeta pământ se uită la mine. Mâna pipăie iar. După pistol de această dată. Este încărcat cu piedica pusă. Totul este în ordine. Soarele răsare. Oamenii încă există. Soarele apune. Luna răsare împreună cu suita sa de stele. Oamenii încă există. Nici un motiv de îngrijorare. Şoseaua curge pe sub mine trăgând asfinţitul după ea. Şi tot aşa, stânga-dreapta, stânga-dreapta până când radio-casetofonul pierde semnalul sonor. Până când de după colţ, maşina poliţiei cu sirena aprinsă tâşneşte ca sângele dintr-o rană pe care o credeam deja cicatrizată. Se lansează în urmărire. Pistoalele se folosesc de noi ca să-şi mărturisească dragostea unul faţă de celălalt. Mă scufund în scaunul protejat cu placă de plumb pentru astfel de situaţii. Trag şi eu în cel care trage. Capul poliţistului se sparge ca un pepene aruncat de la etajul zece. Nici mai mult nici mai puţin. Miezul i se împrăştie peste tot. Pe lunetă, pe parbriz. Poate şi peste cer. Peste colegul său de la volan, murdărindu-l de sânge. Dacă se poate murdări cu aşa ceva. Acesta nu cedează şi continuuă urmărirea. Poate că o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz. Cine ştie. Poate. Pistoalele îşi caută privirile, admirându-se de la distanţă. Şi tot de la distanţă îşi trimit prin aer săruturi strivitoare. Dureroase. Irezistibile. De nesuportat. Săruturi ce le conduc spre nebunie, spre sinucidere. Începe să îmi tremure în mână şi nu îl mai pot controla. Se aruncă atins de sărutul orgasmic al celuilalt prin geamul lateral umplându-mă de cioburi din cap până în picioare. Viteza mi se montează în burtă cu putere. Mă lipeşte de scaun. Alunec pe panta speranţei. Şoseaua se îngustează imediat după curbă, aproape de casă. La câteva sute de metri în faţa mea un dalmaţian doarme întins pe mijlocul şoselei. Îl recunosc după pata neagră ce îi inveleşte jumătatea dreaptă a capului. Este tot ce a mai rămas din căţelul ce îmi spăla picioarele de praful copilăriei cu limba sa roz. Trupul său matur acum, se întinde pe toată lăţimea şoselei, blocându-mi trecerea. Claxonez. Fără nici un rezultat. Dalmaţianul rămâne nemişcat în faţa maşini mele ce se îndreaptă spre el neagră şi ucigaşă. Din spate ameninţarea îşi face simţită prezenţa. Mă gândesc să-l ocolesc dar nu am pe unde. Viaţa mea este ameninţată de viaţa lui. Şi invers. Unul dintre noi trebuie să moară. Unul dintre noi trebuie să se predea. El, câinele credincios sau eu criminalul în serie.
În ultimul moment mă hotărăsc să frânez. Mă opresc cu roata din faţă chiar lângă capul câinelui ce doarme în continuare liniştit pe mijlocul şoselei. El mă visează întorcându-mă acasă desculţ din călătoriile neobosite ale copilăriei. Din livezi. De pe marginea lacului. Sau poate că nu. Poate este pierdut doar într-un somn trist fără vise. Cine ştie. Este bătrân şi singur iar scârţâitul roţilor nu îi mai penetrează auzul. Poate nu chiar atât de bătrân încât să nu se bucure văzându-mă.Cobor din maşină şi mă apropii de el, gata să mă predau într-o mângâiere. Dar el nu mă simte şi tristeţea mă cuprinde văzându-l cum doarme aşa cu botul lui negru aşezat pe o labă, cu nările învolburate de respiraţie, singura ce i-a rămas încă tânără. Soarele i se strecoară printre petele negre. Printre firele de blană. Sirena se aude din ce în ce mai aproape. Maşina poliţiei intră în curbă cu o viteză de mii de kilometri pe oră. Totul se întâmplă într-o clipă sub privirea mea paralizată între maşina poliţiei, maşina mea şi câine. Şoferul se sperie. Frânează brusc trăgând de volan spre stânga. Spre dreapta. Şi iar spre stânga. Încearcă să evite impactul. Dar şoseaua este mult prea îngustă, viteza prea mare şi distanţa dintre maşina mea, parcată cu roata lângă botul dalmaţianului, şi maşina poliţiei aproape inexistentă. Este mult prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Impactul este violent. Necruţător. Maşina mea este aruncată în faţă, trecând cu roata peste capul câinelui. Visele i se împrăştie în toate părţile. Albe şi cenuşii. Rămân suspendate pentru o clipă în aer după care se prăbuşesc cu zgomot într-o linişte de ciment. Limba roz îi răbufneşte printre dinţi. Sângele roşu şi cald al câinelui curge din capul alb-negru al câinelui. Prin gura câinelui. Prin nările câinelui. Peste asfaltul gri şi rece al şoselei. Mă uit în ochii lui adânci ca nişte oglinzi, îl văd pe el, pe poliţist cu pistolul îndreptat spre mine, apăsând pe trăgaci şi abia acum înţeleg şi plânsul îmi tâşneşte prin păr de fericire.

CER CER (2002)

"what the fuckare we doing out herein the middle of thedesert?"

În dimineaţa aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliştii strânşi la poalele dealului dormeau cu braţele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice şi câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenuşii ce-i priveau ca pe nişte oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-şi ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc şi atunci singura ce părea că mai trăieşte era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniştea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu ştiau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume. Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai ştiau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranţă ce acum părea absurdă , sucombase în faţa unei somnolenţe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată şi tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe nişte fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie şi neînţelegere. Se adunară cu toţii în jurul lui striviţi de un sentiment de vinovăţie criminală căruia în zadar se luptau să-i facă faţă. Ştiau că nu puteau merge şi ei mai departe şi primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aştepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoşat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toţi. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească şi să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferinţa umerilor. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăşte un şuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii şi ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji şi de acolo pe genunchii nervoşi. Nu ştia dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust aşa părea să fie. Cerul cobora şi-l strivea sub nesfârşitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanţă cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuşi. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuşi să dispară şi el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-şi privirea de trupurile lor. Erau obosiţi, călătoria le sleise puterile şi nu vroiau decât să doarmă, să doarmă şi să aştepte cuprinşi de amorţire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens şi vâscos şi nici o umbră nu-i supravieţuia. Dimineaţa păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din faţa îşi înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze şi se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată şi rece. Le era frig şi foame. Îi durea ceva şi nu puteau spune cu precizie ce. Păsările îşi încurcau ghearele în părul lor. Erau prinşi sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roşu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocaţi fără voia lor. Zilele îşi pierdeau şirul şi din rana aceea palidă nu ieşea nici ţipenie de om. Nici o speranţă că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceaţă densă şi gelatinoasă prin care nu reuşeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă şi neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ţinea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alţii, gândul la cei ce-i aşteptau să se întoarcă acasă. Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spaţiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creştetele, obligându-i să-şi plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece şi neîncăpătoare. Dimineţile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviţi cu invidie de cei înalţi. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le şi ultima speranţă. La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agăţau cu mâinile de cer şi strigau "vrem să rupem cu dinţii carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie şi putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoşa din acoperişul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învăţat rând pe rând să-şi recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale şi spermă. Pământul se comporta ca o amantă.Seara se strângeau în jurul biciletelor şi tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulţumeau să învelească pământul cu oasele acelea uşoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnaţi, oferindu-şi unul altuia trupul infometat de iubire. Îşi astâmpărau foamea rupând bucăţi mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroşea dinţii, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năştea câte o nouă dimineaţă. Ele însemnau căldură şi lumină. Acestea nu trăiau însă mult şi o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spaţiu. Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbuşindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce ameninţa să-i înghită pe toţi. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu ştiură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistenţa. Erau sătui de aşteptare.Urcară tăcuţi şi îngânduraţi fără să privească înapoi. Ajunşi la marginea hăului îşi culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în faţa lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald şi bine. Lumina îi ameţea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puţini îşi mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră şi deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai uşoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanşa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduţi spre bila aceea galbena într-o dimineaţă permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-şi mai făcea simţită prezenţa. Dealurile parcă dormeau visându-şi singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci şi una de dimineţi.

CREIONUL NEGRU

(scurt metraj)

Peisaj cu dealuri frumoase. Dealuri verzi cât se poate vedea în zare cu ochiul liber. Imaginea trece de primul deal. Trece şi de al doilea.

În valea dintre al doilea şi al treilea deal se vede de sus o armată. Soldaţii sunt îmbrăcaiţ în uniforme verzi ca iarba. Cu greu li se distinge forma. La început se văd doar capetele plutind parcă singure în aer. Mii de capete de soldaţi purtând căşti de război. Fiecare dintre ei ţine în mână câte o mitralieră de asalt cu baionetă. Imaginea coboară la nivelul pământului.
Din cauza uniformelor de culoarea ierbii armata seamănă mai mult cu o mulţime de capete, acoperite de căşti militare, capete înfipte în baionetele puştilor mitralieră ca în nişte pari. Numai capul soldatului din faţa armatei pluteşte în aer fără a fi sprijinit în baionetă. Este capul generalului. Capul generalului se vede numai din spate. Nu i se vede faţa. Se vede doar o mână gesticulând deasupra capului generalului.

Generalul:

Suntem stăpânii pământului. Cei ce nu se vor supune vor învăţa pe pielea lor ce înseamnă mânia noastră. Supunere sau moarte!!!!!!!

Armata de capete începe să se mişte ca nişte valuri între cele două dealuri.

Armata:

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

În timp ce armata urlă dezlănţuită soldaţilor li se văd dinţii şi armata arată ca nişte valuri verzi cu dinţi umani în loc de spumă, pe creastă. În aceste condiţii, armata seamănă cu marea în furtună. O mare cu valuri verzi care se mişcă în ritmul căştilor de război ce aparţin soldaţilor. O mare cu valuri spumegând ca niste guri pline de dinţi gata să devoreze orice le iese în cale.

Generalul:

Aţi fost alături de mine până acum. Am ajuns atât de departe. Mai departe de atât nu avem unde ajunge. Aceasta este ultima noastră bătălie şi apoi oriunde vom fi, vom fi acasă! Cine este cu mine?

Armata:

Aaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaa!!!!

Generalul ( ridicând mâna deasupra capului plutitor):

După mine înainteeeeeeeeeeee!!!!

Armata începe să se agite din ce în ce mai tare punându-se în mişcare. Soldaţii se mişcă ca un corp comun, ca o masă compactă ce urcă rapid dealul din faţa lor şi ajung în valea dintre primul şi al doilea deal. Încă nu li se văd trupurile. Ele parcă nici nu ar exista datorită camuflajului perfect. Se vede numai un pătrat enorm plin de căşti militare aliniate perfect care traversează dealul. Şi gurile urlând.

Peisaj cu dealuri la fel de frumoase ca în prima scenă. Pe al doilea deal se vede clădirea unei şcoli. O clădire impunătoare. Clădirea unei şcoli cu tradiţie.
Pe culoarul şcolii un om de serviciu aleargă disperat ţinându-se cu mâinile de cap. Chipul lui exprimă groaza. Omul de serviciu parcurge în fugă culoarul lung şi dă buzna în clasa de la capătul acestuia. În clasă sunt cincizeci de copii aşezaţi în bănci împreună cu profesorul. Profesorul este întors cu spatele la copii în momentul în care omul de serviciu intră brusc în clasă, scriind ceva cu creta albă pe tabla neagră. Copii sunt îmbrăcaţi în uniforme. Au cămăşi albe. Băieţii poartă pantaloni negri iar fetiţele fuste. Atât fetiţele cât şi baieţii au caietele deschise în faţă. Paginile unora sunt albe. Paginile altora sunt scrise doar pe jumătate sau mai puţin. În schimb toţi ţin în mână câte un creion negru cu o lungime de aproximativ 20 de cm. Creionul negru este scos în evidenţă de fundalul alb imaculat al cămăşilor albe.

Omul de serviciu urlă cu vocea precipitată:

Suntem atacaţi! Suntem atacaţi!

Profesorul se întoarce cu faţa spre omul de serviciu. În spatele lui pe tabla neagră este scris cu cretă albă şi subliniat: a pierde. Sub verb scrie: eu pierd, tu pierzi, el pierde, ea pierde, noi pierdem, voi pier. Profesorul pune creta pe catedră. Pumnii copiilor strâng cu putere creioanele. Creioanele încep să tremure din cauza strânsorii puternice. Pe fondul alb al cămăşilor se văd o mulţime de creioane negre tremurând. Profesorul se îndreaptă cu paşi repezi spre fereastră şi o deschide. În zare se văd dealurile verzi şi liniştite. Liniştea este însă tulburată de marea de capete cu dinţii încleştaţi, capete acoperite cu căşti, capete care scot un zgomot înfiorător pe măsură ce trec deal după deal. Profesorul se întoarce spre copii. Copiii ţin în continuare creioanele în pumni. Copii se ridică în picioare şi încep să fugă dezordonat spre uşa clasei ţinând creioanele în mâini. Năvălesc pe holul şcolii ca şi cum ar fi sunat clopoţelul care anunţă recreaţia. Toţi copiii ies pe uşa ce dă în faţa şcolii. În faţa şcolii se află aliniaţi deja câteva sute de copii purtând aceeaşi uniformă. Fiecare copil ţine strâns în pumn un creion negru cu vârful foarte ascuţit. Creioane identice. Copiii care au ieşit din clasă se alătură armatei de copii deja aliniate în faţa şcolii.

Două dealuri verzi. Pe primul deal se află şcoala cu armata de copii în faţa ei. De pe creasta celui de al doilea deal coboară ameninţător armata de capete înfipte în baionete. Capete purtătoare de căşti.

Generalul urlă:

Înainteeeeeeeeeeee!!!!


Profesorul urlă:

Înainteeeeeeeeee!!!!

Armata copiilor ce ţin strâns creioanele negre o ia la fugă spre armata generalului invadator.

Generalul urlă:

Foc!

Soldaţii încep să tragă. Copiii încep să cadă. Copiii aflaţi mai în spatele armatei ce apără şcoala calcă peste cadavrele copiilor care s-au aflat în primele rânduri şi se năpustesc asupta armatei conduse de general. Se dă o luptă crâncenă. Soldaţii trag cu mitralierele şi înjunghie cu baionetele. Copiii dau sălbatic în stânga şi în dreapta cu creioanele ascuţite. Sare sânge. Se aud ţipete de copil. Gloanţele şuieră. Apoi se lasă liniştea. Pe câmpul de luptă dintre cele două dealuri copiii zac împrăştiaţi pe jos fără suflare.

Generalul se controlează de răni iar după ce se asigură că nu are nimic în afară de un x scris cu creionul negru pe piept, nimic din ce ar putea să îi pună viaţa în pericol, urlă:

Victorie! Victorie!

Soldaţii urlă şi ei ridicând mitralierele în sus:

Victorie! Victorie!

Două dealuri verzi. Aceleaşi dealuri. Între ele se află armata generalului cu puştile ridicate spre cer. Imaginea coboară la nivelul pământului. Pe jos cadavrele copiilor căzute claie peste grămadă la picioarele soldaţilor. Printre cadavrele copiilor se văd creioanele negre. Uniformele verzi ca dealurile nu lasă corpurile soldaţilor să se vadă nici acum. Pe uniforma verde ca iarba proaspătă a fiecărui soldat este scris un x cu creionul negru. Pe măsură ce imaginea asupra armatei de capete ce urlă victorie victorie victorie, devine completă, x-urile îşi pierd forma devenind puncte. Fiecare soldat al armatei are pe piept un punct chiar în dreptul inimii. Punctele de pe piepturile soldaţilor s-au unit formând linii iar liniile litere. Armata generalului arată ca un deal verde plin de mitraliere cu câte un cap de soldat înfipt în baionetă. Iar sub aceste capete scrie de mii de ori cu creionul negru pe verdele proaspăt:

VOI PIERDEŢI

1.

colierul de vrăbiuțe strălucitoare
atârnă gălăgios la gâtul soarelui.
se asortează perfect cu rochia albă
ce acoperă până sub bărbie corpul
albastru. corpul pe care il are corpul
prefăcut în ceea ce iubește. viitorul se
construiește. Așa! Așa! Pe dedesubt!
mai încet ca viața. să nu se vada afară.
viitorul crește la infinit după ce viața
începe să țină aproapele foarte departe.


2.

pământul canibal își mănăncă copii.
îi roade pe-ndelete cu dinții de ciment.
se ocupă de fiecare în parte. toată lumea
este tratată cu respect. spre binele ei.
spre binele ei traversează porumbeii albi
cu umeri musculoși în loc de aripi, strada.
ei se întorc de la sală.
nu am putea spune cat sunt de fericiți.
dar știm că zboară doar până unde vede
pământul canibal.

CLORHIDEEA

Emiliei

(scenariu scurt-metraj)



un dormitor mare cu pat pe mijloc.

În pat dorm o femeie şi un bărbat. Amândoi sunt tineri. Femeia deschide ochii, cască şi se ridică în fund. Este complet goală. Bărbatul întredeschide ochii. Femeia se scoală din pat şi îşi pune chiloţii. Bărbatul întinde mâna după ea şi o trage de elasticul de la chiloţi. Femeia se apleacă şi îl sărută.

Femeia:

Mai dormi este încă foarte devreme.

Femeia se îndreaptă către uşa dormitorului. Bărbatul deschide ochii şi se ridică în fund.

Bărbatul:

Unde te duci? Vino înapoi.

Femeia:

Mă duc să fac un duş şi vin imediat.

Bărbatul:

Mai stai puţin cu mine.

Femeia:

Nu lipsesc mult. Mă întorc în zece minute. Vreau să fiu proaspătă pentru tine.

Bărbatul o urmăreşte cu privirea. Femeia iese din cameră şi închide uşa în urma ei. Bărbatul stă două secunde nemişcat apoi îşi ia avânt vesel, se arcuieşte şi sare în picioare. Se duce spre fereastră şi trage draperiile. Pe pervazul ferestrei se află un ghiveci în care trăieşte o orhidee. Nu priveşte nici o clipă în jos la stradă. Îşi ţine privirea dreaptă şi vede doar salcâmii înfloriţi. Trage aer în piept şi se întoarce în cameră. Trece pe lângă pat. Se îndreaptă spre şifonier. Deschide şifonierul, se apleacă şi scoate o cutie de pantofi. Deschide cutia şi scoate din ea o cutiuţă mică de lemn. Din cutia de lemn scoate un inel de logodnă. Îl priveşte câteva clipe apoi îl pune la loc. Închide cutia şi o bagă înapoi în cutia de pantofi pe care o pune înapoi în şifonier. Bărbatul se îndreaptă spre uşă şi iese din cameră.



Holul casei cu câte o uşă pe fiecare parte.

În fundul holului se află baia. Se aude apa curgând. Femeia cântă. I se aude vocea. Destul de slab la început. Apoi din ce în ce mai tare pe măsură ce bărbatul se apropie. Bărbatul deschide uşa de la baie şi intră.

Baia este mare. În dreapta este veceul. În stânga este chiuveta. În faţă o cadă mare în care se află femeia. Femeia nu se vede foarte clar. I se distinge însă silueta prin perdeaua impermeabilă trasă peste cadă. Pe jos, la baza căzii zace aruncată neglijent o mantie neagră cu glugă. Peste mantie chiloţii femeii. De sub mantie iese o lamă ca de coasă foarte ascuţită şi strălucitoare. Poate fi vorba şi de un cuţit. Bărbatul se duce spre veceu şi se pişă. Apoi vrea să tragă apa dar în ultimul moment se răzgândeşte. Femeia nu observă că bărbatul este în baie cu ea. Femeia continuă să cânte stând în picioare sub duş. Bărbatul devine grijuliu să nu fie observat. Apoi ia repede mantia neagră de pe jos cu tot cu lama strălucitoare înfăşurată în ea şi iese din baie. Închide uşa având grijă să nu se audă nimic.

Hol.

Bărbatul merge pe hol cu mantia neagră în mână. Se opreşte în dreptul uşii din dreapta şi o deschide. Acolo se află o debara cu tot felul de produse de curăţenie. Bărbatul scoate un lighean şi un bidon mare de clor. Închide debaraua şi se întoarce în dormitor cu mantia, bidonul de clor şi ligheanul.

Dormitor.

bărbatul intră în dormitor şi încuie uşa cu cheia. Apoi toarnă clorul în lighean şi scufundă mantia neagră în el. lichidul începe să se înnegrească treptat până devine negru de tot. Bărbatul ia coasa şi se duce cu ea spre orhidee. Taie floarea cu coasa. Pune coasa deoparte şi miroase floarea. Apoi pune floarea cu grijă pe pervaz, apucă coasa îi rupe lama şi o aruncă pe geam în coroana de salcâmi. Florile albe se fac negre şi strălucitoare. În ele se oglindeşte soarele. Bărbatul apucă orhideea şi o fixează pe coada coasei în locul unde fusese lama. Coada de la coasă înverzeşte pe loc şi se transformă în tulpină. Bărbatul se îndreaptă spre pat şi aşează orhideea pe perna femeii. Apoi se duce la şifonier. Scoate repede inelul din ascunzătoare şi îl aşează pe perna femeii lângă orhidee. Fuge repede la uşă. O descuie după care se bagă la loc în pat. De pe hol se aud paşi şi vocea femeii care cântă. Din ce în ce mai tare.

biserică

Bărbatul şi femeia stau în faţa altarului. În faţa lor este un preot. Bărbatul este îmbrăcat în costum de nuntă. Femeia în mireasă. Femeia poartă mantia albă cu glugă ca pe o rochie de mireasă. În loc de buchet ţine în mână floarea de orhidee.

Preotul:

Popescu Emilia, de bună voie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie pe Valentin George, să îi fii alături la bine şi la rău până când moartea vă va despărţi?

Femeia:

Da!

Preotul:

Valentin George, de bună voie şi nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe Popescu Emilia, să îi fii alături la bine şi la rău până când moartea vă va despărţi?

Bărbatul:

Da!

Preotul:

Prin puterea cu care am fost investit de Cel de Sus vă declar soţ şi soţie. Poţi săruta mireasa.

Bărbatul se întoarce cu faţa la femeie. Femeia se întoarce spre el. Bărbatul îi dă jos gluga albă. Cei doi se privesc în ochi ţinându-se de mână. Îşi zâmbesc.

SFÂRŞIT